Intr-o sambata

      Azi m-am plimbat. Nu mai mult decat in alte zile, nu mai putin ca in alte dati. O vreme splendida de toamna si o zi despre care am citit ca ar fi "ziua impulsului". M-am plimbat pe artere principale ale Bucurestiului, pe stradute laturalnice, prin centru, am primit un carnetel de la un ONG care promoveaza emanciparea femeilor (le-am zis "dar eu sunt multumita de prezenta actuala a femeilor in lume" si mi-au raspuns "nu conteaza, cum va numiti?" si m-am gandit "mda, alt proiect pe fonduri"), am intrat in magazine, am iesit din ele, m-am uitat in vitrine sa vad de ce simt ca elasticul de par mi s-a slabit si mi-am dat seama ca vantul isi spusese cuvantul asupra frezei mele, mi-am aranjat-o si mi-am continuat drumul, am dat binete unor persoane care mi-au zambit fara sa inteleg de ce, am ajuns intr-o alimentara din care mi-am luat batoane cu susan si miere, cu ele cu tot asezandu-ma apoi pe o banca in parc. Ma uitam in jur gandindu-ma "vaai, ce bine era sa am o carte cu mine", pentru ca in secunda urmatoare sa apara o domnisoara care impartea un ziar gratuit "Bucurestiul meu". Surprinsa placut de coincidenta, am intrebat-o "nu cititi ganduri, nu?" si s-a uitat la mine ca la ultima ciudata care vrea sa i se citeasca in cafea. Am lasat-o sa fie siderata si mi-am omorat urmatoarele minute citind niste articole despre planul urbanistic al Bucurestiului, si apoi am ramas pironita cu ochii asupra copiilor si mamicilor din jurul meu. Stateam pe o banca on mijlocul unui loc special amenajat pentru cei mici. Sunt minunati cum incearca ei sa descopere tot, sa inteleaga, sa puna mana, sa puna gura, sa vada ... au simturile treze si nu se rusineaza deloc sa faca uz de ele. Sunt adorabili pana incep sa urle; atunci s-a terminat! Inca ma intreb cum pufosii astia mici au atat plaman cat sa socheze un parc. Eu daca as urla cred ca cel mult l-as speria pe cel de langa mine. Si poate si pe urmatorul. Stiu, stiu: pentru ca dupa ce nu am mai fost mici am fost invatati cum sa cerem lucruri pentru a nu mai fi nevoie sa plangem pentru a le obtine; asa ca nu mai avem exercitiul cu care ne inzestreaza natura la nastere: sa opresti lumea in loc pentru doleanta ta, prin urlet, si sa le provoci un "ce mai vrea si asta?". Bine, unii reusesc in continuare sa naste intrebarea asta. Da, am stat ce am stat si mi-am dat seama ca nu am un pusti dupa care sa ma uit in mod special si pe care sa-l iau de la joaca sa mergem acasa si ... mi s-a facut racoare. Asa ca m-am repus in miscare. 

       In drum spre casa am intrat intr-o alimentara pentru ceva de mancare; vitrina cu produse era, spre nemultumirea mea, undeva in spatele tejghelei si produsele dispuse pe raft cumva sa nu le poate vedea clientii. Poate e o noua regula de marketing pe care nu o inteleg eu.  Am intrebat-o pe doamna: "nu pot sa ma apropii sa vad ce aveti acolo"? si mi-a raspuns "nu. spuneti-mi ce doriti", "pai nu stiu exact ce aveti", "intrebati si va spun daca avem". Dincolo de retorica lui "nu poti sa intrebi despre lucruri pe care nu stii ca poti sa le intrebi pentru ca nu stii ca exista" si pe care nu vedeam rostul sa i-o explic atunci, m-am blocat. Din obisnuinta de a alege de multe ori "la fata locului", m-am trezit acum ca habar nu aveam ce vroiam. Autopenitenta pentru o asemenea ingustime personala a insemnat sa ii spun doamnei "spuneti un numar de la 1 la 10" la care doamna imi spune "domnisoara, nu am timp de prostii", zic "nici eu. si nu scapati de mine daca nu-mi ziceti un numar de la 1 la 10". "Sapte", spune mirata doamna. Zic "si mai alegeti intre stanga si dreapta". "Dreapta", alege ea, deja intrata in joculetul meu. Ii spun in final "atunci dati-mi va rog a treia caserola de la stanga". Macar daca nu pot alege "la fata locului" sa ma iluzionez, asa, de sambata, ca nu aleg altii pentru mine. Dar nu, nu este deloc bine ca nu am stiut ce sa vreau sa mananc* si ca mi s-a parut greu  sa aleg. Macar am facut o ghidusie. Si doamna a zambit intr-un final si m-a salutat cu un "vedeti ca nu le avem mereu in aceeasi ordine". Cred ca i-am lasat senzatia ca asa aleg(em) unii (din noi) ce manca(m)...

*este adevarat, nu imi era foame, ar fi fost ceva de mancat pentru mai tarziu.