deasupra lumii

mi s-au spus si am citit mai multe lucruri despre cum e sa sari cu parasuta ... ba ca e o senzatie mai tare decat intimitatile primare, ba ca e aducatoare de liniste perfecta, ba ca e o experienta care provoaca declicuri, ba ca te simti cum nu esti: deasupra tuturor, fara griji si aproape lipsit de greutate.

ei bine ... am fost deasupra lumii.
nu a fost valabila nici una din cele de mai sus.
nu pentru mine, cel putin.
am simtit in aer ca "iau apa", ca ma inec.
tot ce mi-a sunat in minte in clipele acelea a fost ce am auzit cu cateva clipe inainte de a sari: "O sa ti se para ca nu poti sa respiri. Nu uita niciodata ca poti!"
doamne, si cat am mai respirat!
am respirat mai puternic si mai onest decat am facut-o vreodata ... tocmai pentru ca venea din cea mai acuta senzatie ca nu as putea.
senzatiile insala.
mult.

ca azi, cand am fost fara de aer, ca si cum as fi tras degeaba atmosfere in piept

cred ca nu-mi ajunge ce am aici, jos ... vreau inaltimi, vreau ozon, vreau curat.

m-am ridicat, inainte de toate, desupra mea si abia apoi, deasupra lumii.
nu mi-a fost frica, pentru ca nu credeam ca am ce pierde cu adevarat pe sol (eram fericita si iubeam implinit)  iar in aer ma aflam de prea putin timp cat sa am constiinta pierderii.

as fi vrut sa te tin de mana, in schimb ... sa ma simti cu totul alaturi de tine.
de noi.
asta e singurul motiv pentru care mi-era dor sa cobor, altfel mi s-a parut teribil de scurta caderea.

m-am intrebat ce era mai adevarat: ca eu vedeam lumea de sub mine sau ca lumea ma vedea cu adevarat pe mine?
cred ca ambele sunt adevaruri partiale.
eu vedeam lumea ca pe un ansamblu, ca pe un sistem colorat si organizat in parcele, aproape anonimizat si fara individualitate.
ei ma vedeau pe mine ca pe un element singular, ca pe un punct in miscare si total expus.
de fapt nici lumea nu e ce vedeam eu si nici punctul in miscare nu era doar in mine.
eu fac parte dintr-o lume compusa din puncte in miscare, singulare si structurate in parcele colorate.

am constatat azi, in timp ce trimiteam un mesaj, ca cel mai gresit lucru pe care il poate face cineva in momente de transformare profunda este sa isi seteze asteptari.
consider asteptarile ca un mod constient si riguros de a-ti stabili niste limite (de gandire si comportamentale) pe care altfel nu le-ai avea.
este incorsetare pura, este inchidere in concluzii apriorice si este cu atat de toxica in conditii de schimbare pe cat de nociva in acalmie.
asteptarile sunt simptomul cel mai usor de ratat al lipsei de forta in directia unui letting go.

in loc de asteptari, cand simti ca iti fuge pamantul de sub picioare, inchipuie-ti ca te alaturi norilor si nu uita ca "O sa ti se para ca nu poti sa respiri. Nu uita niciodata ca poti!"

acolo sus e curat, e nenegociabil, e nerevendicativ, e despre a nu sti unde incepi si unde te termini, este pur si simplu despre a vrea ce ai in timp ce ai; adica despre iubire.
despre iubirea fata de tine si despre intelegerea un pic mai bine a lumii acesteia.

sigur, nu e exclus ca experienta sa fie de tipul oricareia din primele efecte descrise mai sus: sex, liniste, aha moment sau impoderabilitate :)
cred ca e bine ca pentru fiecare sa fie diferit ... doar avem receptori diferiti, nu?


foto: Sookkol | Humans.