Cina de taina

In restaurant.
Mănânc singura.
Pentru că așa ai vrut tu și eu am acceptat să nu insist.
Nu cred că e cazul să îți justific de ce vreau sa stăm împreună. Iar dacă e, atunci nu vad de ce as continua sa mai vreau asta.

Langa mine un fotograf pe care îl stiu. Din Brașov. Fotografiază unele din cele mai frumoase ipostaze din Romania rurală autentică.
Nu mă vede și dacă m-ar vedea, nu cred că m-ar recunoaște.
In fata lui un cuplu care, deduc, urmează să se căsătorească.
Fotograful le explica ce și de ce să aibă în vedere pentru sesiunea foto din ziua nuntii.

Suntem după vreo 45 de minute.
Ei încă discuta despre același lucru.
Concepte, ipostaze, tehnicalitati, lumini și alte câte și mai câte.

La mine la masa lipsește.
La ei la masa e preaplin.

Viata face impartelile ciudat.

Mănânc desertul meu preferat.
Dar nu simt nimic.
Parca mănânc pentru a rămâne în viață.

Nu mă mai bucur.
Ce ai făcut cu bucuriile mele mici?
Nu mai zâmbesc.
Ce ai făcut cu zâmbetul meu?
Mi-e teamă să nu calc pe bec pentru că iese urat.
Ce ai făcut cu energia mea bună?

Mă omori incet, neintelegand că a-mi condiționa venirea e același lucru cu a mă respinge.

Suntem în punctul in care, întinzând mana sa mă mângâi, nu reușești decât să îmi scrijelești in piele cu un cuțit neascutit: "iar ai greșit!" sau "vreau mai mult!"