RALUCA MIHĂILĂ

Diferența între cei care simt tristețea din convingere și cei care o simt din experiența? Primii o simt, ceilalti o supraviețuiesc. Cat de inflamabile sunt definițiile?

- hei - hei - uite, vroiam să îți spun... - scuză-mă, sunt prinsă în ceva ... putem vorbi mai târziu? - a, da, ok, dar nu durează mult - te cred, dar intru într-o ședință - ok ............... - salut - salut - uite... - iartă-mă, te pot suna mai târziu? am o predare urgentă - sigur - pa - pa ............... - salut - hei - deci fii atent: mă sună maică-mea și îmi zice: ce părere ai avea dacă m-aș vopsi roșie? eu fac ochii mari, noroc că nu mă vede prin receptor și îi răspund "ești ok?" și ea îmi zice "da ... sau cine știe, m-oi fi țăcănit, că cică după o vârstă o iei la vale." - te intrerup, scuze, mă sună cineva și trebuie să răspund, te sun în câteva minute? - ok ............... - hei, poți vorbi? - da, dar scurt - păi uite, voiam să îți spun că diseară am luat bilete la teatru - la ce teatru? - e o piesă nouă, sper să îți placă .. .se tine tot acolo unde am fost data trecută... - ... și unde nu mi-a plăcut, nu? - :( - mda, bine...

Ce chestie! Nu mă descurajează niciodată oamenii de la care nu am așteptări, insa mă pot pune in cap cei de la care am. Pentru că ei primesc fara voia lor o putere nemeritată pe care nu stiu să o protejeze sau respecte așa cum, poate, s-ar cuveni. Viața are un fel ciudat de a lua darul de la cei neatenți cu el. Oricum, fericiți cei săraci în așteptări, căci a lor va fi împărăția liniștii.

I'm possible. Atunci când lucrurile par sa nu meargă bine, ai și mai multă încredere în tine! (Preluare)

Te caut, chiar dacă te-am găsit. Pentru că deși ești lângă mine, tot timpul poți fi și altundeva. Am uneori senzația că te iubesc cel mai mult atunci când lucrurile se ambiționează sa para imposibile.  Imi vine natural, știi? Nici macar nu e nevoie sa îmi propun. Cam ca atunci când ieși de la un examen, știind că ai dat totul. Nu mai contează că te-ai nimerit fix in anul ăla in care rata celor care pica e de 90%, tu știi că ai făcut.  Ajunge.

Eu sunt dintre acei Cu ochi halucinati si mistuiti launtric, Cu sufletul marit Caci am vazut idei. Camil Petrescu, Ideea

Ce le facem celorlalți, ne facem de fapt noua înșine. Cumva, reușim să uităm asta.

azi ieri  ne-am vazut frugal cred ca si maine si poimaine si peste trei zile va fi cam la fel ne prindem greu de glume de unele sensuri si critici de noi insine de timpi de mana de priviri iar cand ne prindem, ne tinem strans unul de celalalt foarte strans ca si cand nu ne-am da voie sa ne dam drumul sau sa ne oferim drumuri initiatice individuale si ne purtam ca si cand drumul pe care mergem impreuna este singurul posibil. cred ca e iar daca nu, atunci cu siguranta este cel pe care mi-l doresc, doar ca cere renegociere. pe fuga? sau fugari? am ajuns chiar sa ne spunem ca ne este dor unul de celalalt in momente in care stam unul langa altul. ne-am obisnuit, oare, sa ne fie dor? sau ne place sa mentinem o stare care sa ne trimită undeva, altundeva decât suntem, care sa ne ofere ceva,  altceva decat avem si spre care sa tindem și care să ne ofere permanenta doar  pentru că noi întreținem vii  imp...

Verde: unde esti? Rosu: sunt chiar aici; mergi linistit, sunt alaturi de tine. Verde: ce bine, ca nu te mai vedeam Rosu: si ce, daca nu ma vezi inseamna ca am plecat? Verde: pai n-am stiut ce sa cred Rosu: stii bine ca nu renunt asa usor Verde: da, doar ca uneori mi se pare ca visez Rosu: poate mai degraba nu esti sigur ca meriti, nu ca visezi. Verde: hm, nu m-am gandit la asta niciodata Rosu: pentru ca tinzi sa crezi ca meriti Verde: pai adineauri... Rosu: stiu, am spus invers, dar e o nuanta acolo. Fii atent! Ce, daca esti verde crezi ca poti fi aiurit? Verde: :( Rosu: ei hai, nu te ofili acum Verde: cateodata chiar nu stiu ce sa cred Rosu: despre? Verde: despre tine in povestea asta Rosu: suntem ingredientele de baza dintr-o mare salata. Doar de noi depinde ce gust ii dam Verde: ... sau ce culoare va avea. Rosu: exact Verde: te iubesc! Rosu: ei hai, nu ma mai fa sa rosesc acum!

- stai putin sa ma uit in calendar. - ok, vezi ca dureaza doua ore - da, pot; hai ca vin. ce ma bucur! - si eu! - ah, stai un pic - ce e? - stai ca m-am uitat numai in emailul personal - cum adica? - adica am verificat doar calendarul din telefonul meu, nu si in ala de firma - dar ce treaba are ala de firma? - pai e bine sa verific si acolo - nu inteleg, de ce? unde te chem eu se tine seara, dupa birou - da, dar unori mai am si niste obligatii sau intentii profesionale in afara orelor de program - si sefii tai au intentia de a te plati ore suplimentare pentru asta? - pai nu, pentru ca se presupune ca sunt evenimente la care te relaxezi - cum, mai? cum vine asta? ca un fel de relaxare obligatorie? - pai mai sunt gale, intalniri, adunari ale oamenilor care lucreaza in anumite industrii si care se intalnesc sa vorbeasca despre eventuale oportunitati de colaborare - si asta e relaxant? - eh, it is what it is. - in fine, si de ce nu se pot face asta in timpul orelor de p...

Intoleranța poate lua extrem de multe forme, pana la cele mai subtile in care se ataca pe cele două fronturi simultan: 1. "Ce porcărie indubitabila e asta!" 2. "Mă îngrijorează la modul cel mai serios că ție îți place". Nimic mai pervers decât acest joc al non-argumentelor. Totul sub masca toleranței, desigur.

ziua de nastere este una repetitia ei, insa, este un exercitiu anual prin care ne amintim sa fim oameni, onesti, cu slabiciuni, cu dureri si fericiri, cu nevoi si dorinte, cu intelegere si revendicari ... este o zi repetitiva prin care ne onoram, ne sarbatorim, ne oferim lucruri pe care altfel e posibil sa nu le avem pe lista noastra zilnica in medie, intr-o viata de om avem cam 60 de astfel de ocazii ... adica in 70 de ani ne cadorisim cu autenticitate cam doua luni de zile. buna treaba! e 23:59 ... se apropie momentul in care sa imi dau din nou importanta fuck s-a facut 00:00 ce fac? cum fac? of, deja e 00:01 ce trece timpul! de ce trece timpul? hai, serios, ce trebuie sa imi spun? mama, e 00:05 unde te duci, timp pretios? unde alergi? nu tin pasul cu tine desi stiu sa alerg, mai greu cu alesul cand s-a facut 01:57? cand? spune-mi, cand? ma aplec inspre talpi pentru ca am impresii de inaltime personala - azi am dreptul sa cred ca sunt un om mare. dar de ce doar a...

Când compania celorlalți nu este cel puțin la nivelul celei pe care mi-o pot oferi singura, atunci prefer sălbăticia. In rest, pierdere de vreme. Sau, cel mult, subiect de scurt metraj. Nici macar de film.

In restaurant. Mănânc singura. Pentru că așa ai vrut tu și eu am acceptat să nu insist. Nu cred că e cazul să îți justific de ce vreau sa stăm împreună. Iar dacă e, atunci nu vad de ce as continua sa mai vreau asta. Langa mine un fotograf pe care îl stiu. Din Brașov. Fotografiază unele din cele mai frumoase ipostaze din Romania rurală autentică. Nu mă vede și dacă m-ar vedea, nu cred că m-ar recunoaște. In fata lui un cuplu care, deduc, urmează să se căsătorească. Fotograful le explica ce și de ce să aibă în vedere pentru sesiunea foto din ziua nuntii. Suntem după vreo 45 de minute. Ei încă discuta despre același lucru. Concepte, ipostaze, tehnicalitati, lumini și alte câte și mai câte. La mine la masa lipsește. La ei la masa e preaplin. Viata face impartelile ciudat....

uneori, privirea ta, faptele tale, tonul tau ma fac sa te intreb ce vrei de la mine parca mereu ceri, ceri, ceri și tot parca niciodată nu e de ajuns. si tot parcă eu nu mai apuc sa pun ceva in loc și tot parca nu îmi mai vine sa tot dau din ce nu prea mai am și care oricum nu va fi suficient. ceva, așa, nu îmi sună bine nici în logica inimii, nici in cea a minților mele, pe care, tot parca, nu stiu pe unde sa le caut. serios, acum, tu ce ai face? ce chestie! initial aveam senzatia ca nu trebuie sa vrem constant cate ceva de la celalalt, ci este mai degraba suficient sa ne dorim suficient de la noi insine. dar iata, lucrurile nu trebuie sa fie asa cum le speri. inaltimile, in mod clar, nu sunt pentru toata lumea ... ce e drept, nici cele mai adanci dedesubturi ... dar cu siguranta cele din a doua categorie sunt mai usor de obtinut.

cred ca unul din cele mai dureroase lucruri este sa faci rau cu intentia de a face bine. ca si cand, dintr-un daltonism in fata vietii, tu stii ca desenezi o frumoasa pajiste, dar toti ceilalti vad o balta de sange. luand viata la pumni foto: Pinterest

pe de o parte, cred ca oamenii nu se schimba, ci devin mai mult aceiasi pe de alta parte, cred ca "daca se intampla o data, sansele sa se repete sunt imense" ce faci atunci cand vrei sa crezi ca nu se va mai intampla? cat te poti amagi ca a fost o eroare, ca nu ai vazut bine, ca "a fost doar o data"? (cu atat mai mult cu cat vezi ca nici nu e) concluziile mele pana acum au fost contradictorii, in sensul in care nu prea stiam in ce aveam sa cred pana la urma. rezolutiile s-au duelat mereu cot la cot cred ca ce impingea verdictul in directia "s-a intamplat doar o data" a fost perpetuul sentiment ca ar putea sa nu se mai intample  ... NU ca nu se va  intampla, NU ca se va intampla. cu alte cuvinte, ca exista acolo un potential de inactivare a ceea ce nu trebuia sa existe dar ce faci in fata celor care nu isi apreciaza potentialul, si implicit, te ignora cu nonsalanta si pe tine? ce faci in fata celui care se poarta precum omul sanatos pentru car...

ce inseamna echilibrul? punctul de pornire care te conduce spre extremitati sau punctul terminus, cum vii dinspre ele, pe dreapta? pe de o parte ma gandesc la el ca la un reality check  dincolo de care incep derapajele si imaginatia invata sa riste pe de alta parte, mi-l imaginez ca pe un semn de atentionare care transmite "pericol! va aflati in zona safe. aveti 5 minute de pauza inainte de a reincepe sa traiti!" de cele mai multe ori inspre mereu, insa, cred ca de fapt echilibrul este o iluzie, o fabulatie a unui sens de care avem nevoie pentru a ne ancora in ceva. un reper dinamic. in nimic nu ai cum sa iti pui vreo baza si cu atat mai putin in absolut, asa ca singura varianta iti ramane acest punct dintre doua puncte pozitionate incert. in nimic poti cel mult sa te delectezi cu nonsens in timp ce prin absolut iti poti preumbla gandurile si senzorialitatea la fel cum vantul iti incurca firele de par. in starea de echilibru  ce poti sa faci? sa aspiri la mo...

incep sa cred ca e cazul sa imi asum ca nu am de ce sa ma mai gandesc la fericire in termenii clasici. care sunt termenii clasici? habar n-am. nu mai stiu. conteaza? clasic e ce zic eu. si de fapt sa nu ma mai gandesc la ea deloc. da, ar fi mai bine. si sa ma preocup mai degraba de motivul pentru care cresc frunzele, trec norii si grijile, nu ne ajunge timpul, se nasc puii vii, se tocesc tocurile de la pantof, miroase lemnul ars si ai alunita aia care imi incalzeste ochii. ba nu, fara ultima. fara alunita. ar fi mai util. mai practic. mai aproape de ceva ce pot atinge cu inima, fizicul sau mintea. mi-e bine cu alegerile pe care le fac, vad lucrurile cu calm, si mi-e cu nesat despre viitorul nostru. parca nu imi incap, asa, in piele, la gandul ca ne vom ramane aproape, in ciuda prezentului abscons. jumatati concentricitati ale unor cercuri care s-au cautat demult. forte aparent opuse sau aparent la fel? of! nici macar aparenta nu mai este ce era... s-a redefinit si...

mi s-au spus si am citit mai multe lucruri despre cum e sa sari cu parasuta ... ba ca e o senzatie mai tare decat intimitatile primare, ba ca e aducatoare de liniste perfecta, ba ca e o experienta care provoaca declicuri, ba ca te simti cum nu esti: deasupra tuturor, fara griji si aproape lipsit de greutate. ei bine ... am fost deasupra lumii. nu a fost valabila nici una din cele de mai sus. nu pentru mine, cel putin. am simtit in aer ca "iau apa", ca ma inec. tot ce mi-a sunat in minte in clipele acelea a fost ce am auzit cu cateva clipe inainte de a sari: "O sa ti se para ca nu poti sa respiri. Nu uita niciodata ca poti!" doamne, si cat am mai respirat! am respirat mai puternic si mai onest decat am facut-o vreodata ... tocmai pentru ca venea din cea mai acuta senzatie ca nu as putea. senzatiile insala. mult. ca azi, cand am fost fara de aer, ca si cum as fi tras degeaba atmosfere in piept cred ca nu-mi ajunge ce am aici, jos ... vreau inaltimi, vr...

jumatate dintre noi ne exprimam literar, diafan, ca si cum am vrea sa invelim frumos niste adevaruri greu de digerat sau de indurat. spre exasperarea jumatatii celeilalte ... ... care, la schimb, aduce la suprafata dialogului formulari terminale, de final de telenovela de tipul "...daca va mai fi sa fie vreodata". spre exasperarea jumatatii celeilalte.... jumatatile formeaza, in mod normal, un intreg in care, cum necum, au loc aceste exasperari de care ambele jumatati sunt constiente exasperarile invita la dezchilibru si defensiva intregul se simte incomplet chiar daca asta nu inseamna ca si e.

- cum sa ma imbrac azi? - ca si cum nu te-ai gandi la intrebarea asta ... ca si cum ai sti cine esti, ca si cum ai intelege enigmele lumii acesteia, ca si cum totul ar fi dintr-o data, clar. - sunt nedumerita. - atunci probabil e mai bine sa nu te imbraci ... mai rusinos decat sa te arati goala este sa te arati cum nu esti. - sau cum nu stiu ca sunt? - lucrurile sunt cam haotice pentru tine ... in cazul asta, probabil cel mai bine ar fi sa pui pe tine orice iti vine la mana. - asa, nediscretionar? - da, asa. - neasortat? - daca stii sa te asortezi cu sufletul, iti va veni intotdeauna bine orice. - si daca nu? - atunci orice "potriveala" este de fatada. what is the nickname of your soul? by Shin KwangHo

Nu este bărbatul visurilor mele. Este bărbatul realității mele in amonte și în aval de fantezii infinite.

Ți-aș citi poezia emotiilor pe care le-ai născut în mine. In fiecare seara, înainte de a te trezi.

- cum salvezi o viață? - invatand-o sa moară conștient.

- e ceva bun in toate astea? - de ce mă întrebi asta? - uite așa îmi vine câteodată... - ... - ... sa mă opresc din trăit și sa incerc sa mai și înțeleg cate ceva, nu doar să îmi pun instinctele la lucru - și cum e? - pai uite că ajung sa mă întreb ...e ceva bun in toate astea? - da - ce? - ce vrei tu.

exista acele persoane care nu sunt sigure ca ceea ce le-ai spus este ceea ce au si auzit si mai mult decat atat, ceea ce si crezi ... si revin catre tine cu un perpetuu "dar esti sigura?" de ce ar trebui sa toleram, noi cei care transmitem cu buna credinta un mesaj, lipsa de incredere a celorlalti fata de judecata noastra? nu mai bine am insoti mesajul initial cu un addendum "ah! si sunt sigura!" ca sa scutim timpii petrecuti inutil in a ne certifica deciziile doar pentru ca altii au dubii? exemplu - esti sigura ca este bine ce faci? - da - dar esti sigura ca nu mai trebuie sa te gandesti un pic? - da - dar ... - stop! de acum schimbam subiectul si il schimbi. a te irosi nu e o opțiune. the aftermath in the line of thinking sursa foto: pinterest 

vad in jur destul de multi adulti de varsta mea care se vede ca au fost crescuti precum "copiii de bani gata". mai vad si parinti care isi cresc propriii copii in acelasi spirit. o viata traita scump in mod nejustificat isi ascunde, de fapt, lipsa-i de valoare. simptome? sunt cele care in homeopatie se regasesc in PSORA. adica deficit. lipsa. de atentie de cumpatare de rabdare de valorizare & valorificare de gandire critica de suport mental de ajutor spiritual de modele pentru toate cele de mai sus. pe scurt, cred ca rezultatul copiilor si mai tarziu, adultilor de "bani gata" provine din doua foarte mari cauze: educatie holistica precara si bani castigati fara munca pe masura. ah! si cred ca investitia de resurse intr-o cauza sub nivelul investitiei se califica tot la risipa! cred ca, bunaoara, cromatica ansamblului este data de momentele infinite de alb-negru. ce, daca nu alternanta celor doua nonculori, te ingheata mai tare cand e vorba...