(In)discretea unei urme

     

In rastimp ...

       Mai ca-ti vine sa sudui viata cand vezi ca din tot ce ii oferi tu primesti in schimb o unghie. Si si aia in gat. Macar de ti-ar intinde un deget intreg...

      ...de fapt problema nu ar fi ca nu-ti intinde un deget ci ca nu ti-l intinde pe cel la care te astepti. Uneori chiar ai impresia ca ti-l intinde a sictir si peroratie peiorativa pe ăl din mijloc. Si te intrebi "de ce?", "ce-am facut sa merit asta?","cum de poate sa isi bata joc de mine?", "de ce totul este atat de nedrept?" blah-blah-blah-bleeeah! alaturi de alte stupizenii penibile cu care incercam sa inghitim dintr-un foc verbal trei placebo-uri: pe cel care tine loc de "nu stiu ce sa fac mai departe", pe cel al lui "tind sa regret ce am facut pana acum" si pe cel denumit "nu poate fi vina mea". Cele trei pastile s-ar rezuma in pilula "deformarea sinelui  intr-atat incat sa-mi devin acceptabil mie insami" al carei producator suntem. Cu alte cuvinte, un joc de-a alba-neagra cu propria constiinta si cu lipsa stimei de sine. Uite-o, nu mai e!

      ...si de fapt ce ii oferi tu vietii? vietii cui? ce ii poti oferi vietii cui? lucram zi de zi cu concepte nedefinite. Ce-i aia viata? si de ce mi-ar oferi mie ceva?     

      Nici "eu" nu stim sa definim intotdeauna daramite ceva abstract de tipul "viata de eu".

      

      Presupunand ca definitie aproximativa a vietii zona delimitata a catorva secunde consecutive care ne permit sa le locuim o perioada (cred) ca putem aprecia ca dincolo de ceea ce ne "permite" atemporalul sa facem nu mai conteaza decat ce ne permitem noi insine.

       (Cui) Ceri voie atunci cand vrei sa lasi urme in viata altor oameni despre care STII ca te merita? Le ceri lor permisiunea sau ti-o acorzi singur?

      Vorba aceea: fiecare dintre noi este ingerul cuiva si demonul altcuiva. Parafrez putin gandindu-ma la cum se intrebau taranii de la sate cand se intalneau pe ulita "tu al cui esti?" Ce sec si totusi cat de gingas! Se presupunea ca fiecare din ei apartine cuiva. La sat nu ti se dadea voie sa fii singur. Indrazniti acum un exercitiu de imaginatie pentru a compara acest tablou cu apartenenta oamenilor la oameni in orase.  De fapt nici n-ai cum sa-ti tot apartii atat in poluare, praf, costume, pub-uri si discoteci. Prea multe actiuni au ajuns sa te apartina, sa te inghita de-a dreptul ... mai au oamenii loc pentru / de oameni?

urme in inimi de nisip; ca si cum n-ar fi, genul de inima care isi revine rapid

urme in intreaga fiinta; nu te prinzi la timp ca esti locuit, esti pierdut, cele cateva secunde consecutive te refuza, te descompui si ...aia e!

      Remontarea devine utila, necesara si suficienta in momentul in care esti in pericolul de a fi rejectat din/de viata. Da, din/de chestia aia absconsa si fara inteles si care poate s-a saturat sa te tot vada cum, desi ai un timp limitat la dispozitie, o arzi aiurea. Ar fi momentul in care perioada care ti s-a alocat a ajuns la final si mesajul clar si raspicat care ti s-ar transmite ar fi "auzi, stii ceva? ia dispari!" Urmatorul!" Traducere  (libera) catre tine: fie "de ce?", fie "ce-am facut sa merit asta?", fie"cum de poate sa isi bata joc de mine?", fie "de ce totul este atat de nedrept?", blah-blah. Ce-ti faci TU tie reprezinta sentinte si urme adevarate. Restul? Flapsuri!