Fara scapare

      Stau si ma gandesc ... Nu, stau si ma intreb daca pentru a ajunge la o anume intensitate emotionala este NEVOIE sau nu sa te astepti sa simti ceva.
      Nu cumva totul este mai real si mai intens in cazul evenimentelor improbabile, neasteptate si imprevizibile?

      Cand te astepti, iti doresti sau speri la ceva anume, parca
- fie oarecum traiesti deja senzatia, dar in paralel cu realitatea
- fie esti intr-o continua testare a realitatii si esti excesiv de atent la fiecare detaliu pentru a vedea daca rezultatul dorit se apropie
- fie faci tot posibilul sa indrepti destinul celor implicati in dorinta, inspre rezultatul dorit
      Si probabil mai sunt n variante, dar nici una nu implica ceva suta la suta autentic.
      Cand speri viciezi deja caile Domnului. Strici jocurile. Te bagi unde nu-ti fierbe oala. Tu trebuie sa fii un eminent jucator in viata, unul care loveste mingea, o paseaza, o dribleaza, o baga in poarta in mod FIRESC. Nu sutezi ca fraieru' spre poarta cand ai in fata toti pilonii adversi. Ah, ca incerci sa iti creezi ocazia de sut, asta e altceva ...
      A spera, chiar si cu aceste riscuri de incompletitudine emotionala, poti atinge stari destul de puternice.

      Insa si cand apare minunea cand nu te astepti! ... cum poti sa nu SPERI sa nu se mai termine?

      Nu avem solutie. Suntem - daca ipoteza vietii ni se pare ok - sortiti sperantei.