Perfectiunea este perfectibila

    In periplul matinal care presupune lectura diverselor reviste insirate in baie si care ar putea inlocui cu succes reclama la TranzActiv cu "Tu cate noutati reusesti sa afli in fiecare dimineata?" am dat peste un articol mai mult sau mai putin interesant cu privire la oamenii perfectionisti si "metehnele" lor. Voi reda mai jos doar niste extrase dintr-un articol al dnului Mugur Ciumageanu, psihoterapeut, dar incercand sa evit scoaterea lor din context pentru a nu se pierde ideile de fond.

    Asadar:

   "Cat de perfect ar trebui sa fie acest articol despre perfectiune? Claritate a ideilor? Da. Exprimare succinta? Da. Inspiratie? Da.Gramatica? Evident.

    In cautarea acelei vibratii, a acelui unic moment de epifanie in care totul pare un intreg, deja m-am pierdut in anxietati. Aman scrierea acestor randuri de cateva zile tocmai pentru ca ma tem ca nu o sa iasa decat un ciot, o ebosa a ceea ce se prefigureaza sa fie un eseu rotund, complet, care circula prin mintea mea, dar se lasa greu prins. De unde imi vine insa aceasta intransigenta de a coace perfect aluatul cuvintelor? Imi trec prin minte replicile parintilor, profesorilor sau ale prietenilor, care sunt generosi in a spune ca pot mai mult, ca am sansa sa fac mai bine ceea ce fac. Am in minte un comparator care deruleaza zeci de texte scrise de altii si care par pentru mine perfecte - clare, fara ocolisuri, nimic lipsindu-le sau prisosindu-le. Pana aproape de paralizia de a mai scrie un cuvant. (de vreo trei minute nu am mai scris nimic, cautand o iesire din aceasta paralizie...)

    Pe de alta parte, ma gandesc la cititor - si el are un standard propriu de perfectiune.Cu siguranta, pe masura ce citesti aceste randuri, iti derulezi propriul film despre perfectiune - standardele tale, amanarile, paraliziile, satisfactiile de a duce un lucru la bun sfarsit si de a-l considera suficient de bun, aproape perfect.(...) Suntem deja mai multi care ne punem aceasta problema. Oare de ce? 

(...)

    Nu e nimic rau in a dori sa atingi perfectiunea. Nu e nimic rau in a fi perfectionist (...). Discutia in cauza este mai degraba legata de emotiile asociate perfectionismului. Noi, psihologii, avem tendinta sa ne aplecam asupra comportamentelor si mintii din perspectiva emotiilor resimtite de persoana.(...) 

    Perfectionismul este de cel putin doua feluri - perfectionismul normal, in care persoana se bucura de efortul

pe care l-a depus in a duce la bun sfarsit o sarcina si de impactul pozitiv pe care poate sa-l culeaga din mediu. Si perfectionismul nevrotic (scuzati termenul), in care persoana arareori sau niciodata nu obtine satisfactie pentru ceea ce a dus la bun sfarsit, motivand ca oricum ar putea fi mai bine.(...) Cu cat perfectionismul nostru este mai crescut, cu atat standardele sunt mai fara mila(...). Indeplinirea standardelor nu ne spune nimic insa despre emotii. Sunt unii dintre noi, cu standarde inalte de comportament, de profesionalism, de control emotional, care reusesc sa se bucure atunci cand isi ating obiectivul sau  care nu se pedepsesc prea sever cand au ajuns destul de aproape de standard. Problematica, nevrotica, impovaratoare devine situatia atunci cand apropierea de sarcina are parte de un cortegiu de anxietati, de ingrijorari, care tin de intrebarea "daca nu o sa-mi iasa bine?". Anxietate care il acompaniaza pe perfectionistul bolnav de perfectionism de-a lungul indeplinirii sarcinii sau care il impinge la procrastinare. (...)

    Intrebarea asta ma bantuie (...). Care sunt resorturile care ne departeaza sa traim cu satisfactie lucrul bine (aproape de perfect) facut? Cum ajung unii dintre noi sa isi stabilizeze un sistem fix de standarde, inalte, clar conturate, si apoi sa asocieze fiecare actiune de a atinge aceste standarde cu anxietate, iritare sau procrastinare? Unul dintre raspunsuri ar fi vulnerabilitatea noastra la perfectionismul nevrotic. Unii dintre noi se nasc cu pretentii mari de la realitate - ei au nevoie de certitudine si de siguranta pentru ca asa le-o cere firea. Or, cum poti sa ai certitudini daca nu tinzi sa faci lucrurile exact asa cum ar trebui facute, conform hartii interioare despre ce inseamna siguranta si control? Altii dintre noi invata acest discurs al certitudinii din interactiunea cu familia si cu adultii atunci cand suntem mici, invatand sa traiasca nemultumirea fata de propria performanta (indiferent de nivelul performantei!) din reactia celor din jur. Situatia clasica in care parintii te critica pentru o nota mai putin buna, dar considera absolut normal sa iei numai note de 10. 

     Cu riscul de a-i transforma in niste perfectionisti in imperfectiuni, travaliul terapeutic presupune expunerea perfectionistilor la greseli (intentionate) cu prevenirea raspunsului de autopedepsire sau cresterea capacitatii lor de a se bucura de lucrul bine facut. (...)

    Nu am scris un articol perfect (mai aveam multe de zis), dar imi propun sa ma felicit dupa ce il voi fi terminat de faptul ca l-am dus pana la capat. Anxietatea mea a mai scazut. S-ar putea ca a ta, cititorule, sa creasca, daca iti vei da seama ca atingi deseori perfectiunea, dar nu te poti bucura de asta."

    Deseori constat ca as fi si ma autoproclam perfectionista insa daca incerc sa ma privesc intr-un mod obiectiv si din afara nu pot sa nu constat ca perfectionismul este de fapt o stare de superexcitabilitate neuronala coroborata cu o stare de invaliditate emotionala. Nu pot crede altceva despre subiect atata vreme cat noi, astia, neuronalii extremi, vrem ca totul sa ne iasa fara cusur si am fi in stare sa aruncam la gunoi o munca asidua doar pentru ca lipseste un punct, o virgula sau chiar si cireasa de pe tort. Este dezirabil sa dai lucrurilor o forma nu doar digerabila - trasatura ce pentru un perfectionist ar putea insemna "rabat de la propriul sine" - ci chiar una care sa nu lase loc de interventii ulterioare pentru un rezultat mai bun, dar surghiunul si munca deseori sisifica in acest scop nu ajunge sa fie decat un exponent al "cand iti doresti ceva atat de chinuitor si de tare, implinindu-ti-se nici nu te mai bucuri, te-a costat prea mult suflet". Propria creatie nu va reusi sa il satisfaca pe un perfectionist decat in masura in care va fi complet lipsit de cusur. Evident, "merge si-asa" nu este decat un principiu pagubos si de neinteles pentru cei care isi doresc sa intreprinda actiuni si fapte cat mai complete, complexe si chiar perfecte, dar riscul de a nu te mai bucura de alte intreguri perfectibile este imens. Si nu face decat sa loveasca abitir atat asupra noastra ca indivizi - ne autoinvinovatim, stricam si construim din nou, retusam pana la absurd - pentru ca odata ajunsi in fata perfectiunii stai o secunda, contempli si zici "asa da!". Si la loc comanda spre urmatorul task intrucat perfectionistului ii sta bine cu trasarea mereu si mereu a unor sarcini precum calatorului ii sta bine cu drumul sau betivului cu santul. Fiecare categorie cu ale ei. Isi acorda perfectionistul ragazul de a se bucura de ceva cu adevarat si indestulator? Anticipez ca raspunsul lor la intrebarea asta ar fi "nu am timp pentru asta".

    Foarte de acord cu faptul ca perfectionismul ne face sa progresam insa progresul fara satisfactie ulterioara (sau de ce nu, pe parcurs) este ca o caruta fara boi. Nu imprima nici o directie propriului sine sau actiunilor intreprinse si ii lasa pe cei care vor ca totul sa iasa perfect mocnind in propria intentie de perfectiune. Ii lipseste bucuria pentru lucrurile imperfecte iar cea care vizeaza perfectiunea este redusa la minim. Vede peste tot posibilitati de imbunatatire a unei stari de fapt si uita sa-si acorde un ragaz pentru un binemeritat enjoy the ride. 

    Fara doar si poate ca alternativa perfectionismului nu trebuie sa fie lucrul de mantuiala dar daca psiho-pupu invatati ai vremii ar reusi sa ii faca pe acesti perfectionisti sa se bucure mai mult de roadele propriilor actiuni ar fi minunat. Macar pentru cei nevrotic perfectionisti conform clasificarii din textul citat. Chiar in acesta se spune la un moment dat "in cautarea acelui unic moment de epifanie deja m-am pierdut in anxietati. Aman scrierea acestor randuri tocmai pentru ca ma tem ca nu o iasa decat un ciot."

    Bucuria provenita din propriile actiuni - indiferent de cum sunt ele finalizate - este cu siguranta perfectibila si nu depinde decat de resorturile individuale de a nu ne neferici singuri pana la urma.