Cu (mare) iz de adevar

Pentru atunci si pentru cei care vad in mediocritate si obisnuinta o indestulatoare insuficienta.

Parca normalitatea plictiseste...pana cand (re)devine dorinta cea mai de pret.

    Oamenii deştepţi sunt cei mai vulnerabili, pot săvârşi cele mai mari prostii, probabil datorită poftei de experimente noi, in discordanţă totală cu raţiunea si principiile. Unora, pur şi simplu, nu ne place soarele in viaţă, găsim oricând un butoi cu mocirla pe care să-l aruncam deasupra noastră pentru a strica voit atmosfera prea calda. Ne plictisim repede, acceleram si deceleram ritmul respiraţiei in funcţie de fantasmele care apar dupa primul colţ de stradă.
    Ne înghesuim la cozi scrutând ce se află dincolo de pielea celor care aşteaptă. La un rând de opt persoane, la casa nr. 49 din Carrefour, şase aşteaptă liniştiţi, pradă diverselor gânduri cotidiene si lipsite de culoare, despre detergentul si biscuiţii din coş sau plata impozitelor. A şaptea persoană înghesuie produsele in sacoşe, plăteşte si priveşte fugitiv casiera, prin ecusonul din piept. A opta persoană socoteşte vârsta medie a cumpărătorilor, apreciază modul în care unii îşi dau şuviţele de păr după ureche, critică în gând poziţia scoliotică a fetei înalte, filiforme, din faţă, şi alungă cu mâna nişte regrete faţă de sine.
    Noi întrerupem şirul firesc al evenimentelor, cu bagheta de magicieni amatori, însă tenace. Vrem sa facem altfel, altceva. Primim etichetă de nebuni, asta e, macar ne distrăm! Apăsăm enervant pe perforatorul de bilete din troleu, pana facem biletul ferfeniţă, alături de el închipuindu-ne o viaţă monotonă. Perforam până se uită toată lumea din autobuz, moment în care ne oprim si rânjim satisfăcuţi. Iar la următoarea staţie invariabil coborâm, deşi nu e staţia care trebuie, însă încercăm, căutam, inspectăm.
    Avem o fascinaţie faţă de locurile noi, faţă de persoanele noi, ca şi când cele vechi care ne-au umplut deja sufletul au făcut stază şi trebuie pompate afară.
Ne îngrijorăm degeaba pentru detalii, pentru o replică aruncată aiurea, parcă peste stradă, într-o conversaţie care nu ne aparţine. Aşteptăm la semafor până se face roşu, după care trecem nonşalanţi, în orchestra de claxoane, şi răspundem la înjurături cu un zâmbet. Toţi se grăbesc să ajungă undeva, dar puţini ştiu din ce motiv; urmăm bordurile, sfărâmăm emoţii, cu scopul nemărturisit de a alunga plictiseala prin greşeală.
Noi iubim ca naiba. Vrem stabilitate, dar nu o putem duce mult, vrem palme peste obraz şi un spate întors, bine definit, ca să ne menţinem interesul pentru cineva. Ne plac telefoanele de la 2 noaptea, tastate în febră, către acel om relativ interzis de lege, însă care ne poate oferi un dram de “altceva”.
    Ne punem în pielea altora cu uşurinţa cu care probam pantofi in magazinul cu reduceri. Ieşim din noi o noapte întreagă… pentru a intra a doua zi, dimineaţa, în pantaloni de pijama si geacă, zgribuliţi, la chioşcul de lânga bloc, pentru o pâine şi un ness. Iubim mai mult anticearcănele decât somnul, ne ţinem de barele de sprijin din metrou mai bine decât de regulile societăţii şi deschidem gura mai uşor pentru a critica decât pentru a săruta…
    Ne mândrim în necunoştinţă de cauză cu perechile de coarne, precum cerbul care se admira în apa râului, fără a şti însă că aceleaşi coarne superbe se vor încâlci în crengi când va fi vorba de fugă de vânători, şi îi vor aduce necazul. Coarnele noastre sunt elastice, flexibile, ştiu să apară şi să dispară singure la nevoie.
    Noi nu ne gândim niciodată pe termen lung, pentru că pare prea lung, săvârşim acte sub primul impuls si realizăm abia când ne mănâncă inima că nu mai avem degete să ne scărpinăm… Împărţim gânduri în dreapta şi în stângă până publicitatea noastră se impune pe piaţă. Aţi văzut vreodată reclama la delfini? Nu, evident, puţini oameni cumpără delfini. Însă detergent….

Sursa articolului este aici