RALUCA MIHĂILĂ

“Îmi închipui că puţini s-au gîndit la ciudata asemănare dintre dragoste şi dresură. În orice legătură dintre o femeie şi un bărbat unul din ei trebuie să se lase domesticit. Altfel, iubirea nu se poate desăvârşi. Unul trebuie să-şi piardă libertatea şi să devină supus. În felul acesta îl constrânge pe celălalt, mai puternic, să se ataşeze de supunerea sa. Victoria devine înfrângere şi înfrângerea devine victorie.” Octavian Paler

Cine te crezi? Habar n-ai de nimic. Ce credeai că o să se întâmple? Nu te mai smiorcăi atât. Ești slab. Nu o să reușești niciodată nimic. Te amăgești. Să-ți fie rușine. Ești nimeni. Întrebarea e: dacă ai vorbi cu prietenii așa cum îți vorbeai ție, ai mai avea prieteni?

câți draci v-ați făcut tot anul, unii din voi, din cauza lipsei locurilor de parcare! drame și povești nemuritoare despre cum tre' să faci ture peste ture până găsești un loc, și ăla cu risc. parcarea și traficul sunt motivul nr 1 pentru care ne justificăm românește întârzierile crescute odată cu spiralele de ADN. e o scuză bună, ce-i drept, plus că poate fi aproape păcat și plictisitor să fii punctual. ca pieton remarc semnificația acestor locuri de parcare aspiraționale care, acum, pe final de an plin de spume, sunt din belșug absolut peste tot pe unde nu erau până acum. pentru că acum lipsesc oamenii. așa că voi, cei plecați, care probabil ați aglomerat alte zone ce acum nu au locuri de parcare și unde alte suflete neliniștite sunt pline de nervi din același motiv, încercați să vă gîndiți la voi înșivă ca la oameni între alți oameni. și ședeți blând. căci v-ar nimici singurătatea dacă v-ați uita la cei care dețin o mașină ca la cei care au un topor: așa cum primii nu vi...

Poți să nu ai de nici unele, dar să ai o minte și o inimă de neînvins în raport cu centrul tău. Atunci ai totul. Și poți începe să trăiești plenar. La fel cum poți să ai de toate cele materiale și imediate, dar să nu îți aparții și nici să nu îți găsești locul sau liniștea. Atunci nu ai nimic. Și nu-ți rămâne decât să faci cumva să te menții la suprafață. Tendința e să te agăți de tot ce e mai efemer și la îndemână: cele materiale și imediat accesibile. Dar nu acolo e răspunsul. Și nici întrebarea. Nu felul în care avem succes ne definește ca oameni, ci cum reușim să supraviețuim.

Probably the most turning on aspect of a couple's dynamic is when you see him taking care of your baby.

invenții concepții de viață și de viitor creație fără precedent teorii despre de unde venim și încotro ne îndreptăm ieșirea în spațiu propulsia către noi universuri și în final, în noi înșine câte nu poate face omul! cu o singură condiție: să îi bată acea bucățică de el însuși care inundă tot corpul cu energia necesară pentru a fi cine poate fi. și face asta în automatisme numai de ea știută. ea știe de ce o ia la galop, ea știe de ce la un moment dat alege să stea locului. este secretul știut din umbra tuturor celor din zi și din noapte. este motivul, în același timp în care este și urmarea-i, căci fiecare puls vine ca urmare a unuia anterior lui. căci, nu-i așa, dacă nu inima deține prerogativele îndestulării unei vieți cu toate cele de valoare, nu știu ce altceva ar putea să o facă în locul ei.

- ai plecat prea repede. - ai forțat prea mult. - ce înseamnă asta? - că au sărit siguranțele. - adică ai rămas fără ancore? - adică se tot îndepărta malul către care știam că înot întru bine. - și? - am simțit că mă înec. - și? - am ales să nu. - și dacă drumul de întoarcere e mai lung? - măcar îl cunosc și mai știu și că nu-și mărește încontinuu durata. - dar poți să te privezi de o viață frumoasă. - până să trăiesc trebuie să supraviețuiesc. - adică alegi siguranță. - adică aleg să tai în carnea vie a amăgirilor. - dar uneori amăgirile se dovedesc a fi adevăruri. - da, așa e. - și dacă ai ratat un astfel de adevăr? - nu voi afla niciodată. - și poți trăi cu îndoială? - ce îndoială?

Ne-am găsit. Ne-am găsit... Ne-am găsit! Ne-am găsit?

Dragă Decembrie, Cât de rece poți fi cu mine câteodată! "Te uită cum ninge..."

spre deosebire de obicei, la mine bradul de Crăciun e viu, dar nu e plantă e verde, dar nu doar verde e luminos, dar nu de la beculețe e sonor, dar nu de la o înregistrare audio e valoros mai degrabă decât bogat și are un punct de sprijin, dar nu pe pământ, ci în înalt.

Cât timp mama ne trăiește, suntem copii.

Știi senzația aceea de haos aflat sub control? De frici care au leac? De confort călduț, roz praf și pufos? Cunoști sentimentul că există acolo, undeva, un buton de panică special făurit pentru tine și care îți stă la dispoziție oricând ai nevoie? Sigur, nu îl apeși azi, nu îl apeși mâine ... nu vrei să îți folosești șansele imprudent. Și nici să abuzezi, pentru că după aceea nu te mai crede nimeni. Raritatea aduce cumpătare. Am o veste proastă. El, butonul, nu există. Așa că pe orice ai apăsa tu în imaginația ta, nu e nimeni altcineva în afară de tine la capătul celălalt al fricii. Nu vine nimeni să save the day. Because it's not the day that needs saving, but your own mind. From yourself.

"The life of every man is a diary in which he means to write one story and writes another. And his humblest hour is when he compares the volume as it is with the way that he had hoped it would be".

Cred pe oricine în stare de orice. Asta înseamnă că supraestimez sau că subestimez oamenii?

Ești energie. Sunt energie. Numai deschiderile de minți și râurile de suflete reflectorizante ne puteau face să ne dorim cutreierarea acelorași locuri. Care ar fi devenit ale noastre. Numai diafragma pupilelor dilatate până la sprâncene ne-a facut loc unul în viața celuilalt. Doar noi puteam să ne vedem. Așa cum am fost. Așa cum suntem. Așa cum ne dorim sa fim. Suntem norocoși. Norocoși că nu ne-am ratat.

Există o limită a acceptanțelor în fiecare dintre noi. Cand se atinge, nu mai e rost de vreo justificare. Ești pe drumul spre un sus . Iluzoriu. Așa cum au mai fost și alții înaintea ta. Ce faci? Continui? Ceilalți s-au complăcut din motive de ei știute. Tu nu poți. Așa că îți chinui un vot de blam. Cine devii te va costa locuri, relații, oameni, lucruri materiale. Pentru tine, o perspectivă de ales în detrimentul oricăror altor scenarii. Te dai cu totul până la limita la care nu mai știi cine ești. Sau de ce. Nu tot ce ai primit a fost din inimă. "A cui ești, tu fată?", ne intrebau sătenii pe uliță la țară. La vârsta de 12 ani ne era clar pentru că întrebam cine suntem și ni se spunea ... între timp, întrebarea s-a îndreptat către noi și am rătăcit răspunsul. Nu tot ce pare că pierzi este o pierdere. Ca la înot. Când simți că, afundându-te în apă, îți pierzi capacitatea de a trage aer în piept, de fapt îl ai din plin în tine. E o falsă nevoie dată d...

A ți se spune prea des de către cineva învestit cu încredere că ești foarte naiv, poate conduce, subconștient, la a pune absolut totul la îndoială. Inclusiv adevărurile care țineau de cald.

- suferi frumos. - poftim?! - suferi frumos. - cum adică, sufăr frumos? - adică nu te lupți cu suferința. - de unde știi tu că nu mă lupt cu suferința? - adică o lași să scoată din tine lucruri foarte sensibile și valoroase. - te rog pleacă, lasă-mă în pace. - de ce? - pentru că am nevoie, te rog să fie suficient motivul ăsta. - bine, plec. Dar am dreptate în ceea ce zic - nu lași revolta și tristețea să ajungă atât de jos încât să vrea să te răzbune. - nu le mai coase atât cu ață albă ... am ajuns să uit și ce îmi doream. - asta nu cred.

Ne măsurăm puterile cu ceilalți chiar și când ne știm mai prejos. Dintr-o lipsă acută de validări și păreri pe care nu le primim, în ciuda unor mici puseuri de speranță de sine, ne ajunge până și confirmarea că nu suntem buni de nimic. Măcar știm o treabă. Se administrează împreună cu un protector de inimă. Rea.

Oare să simți prea mult, să te dai pe tine prea mult, să ai sentimente sau trăiri prea puternice sunt forme de invaliditate de o anumită formă? ca, de pildă, nu știu, poate incontinență emoțională?

Ne căutăm în ceilalți pe măsură ce ne pierdem în noi înșine. Încercăm să umplem golurile provocate de nepriceperea de a ne suplini lipsurile sau, din contră, preaplinurile. Scrutăm zarea. Apoi săpăm în pământ până departe, punându-ne la încercare voința de a pune mâna pe ceva, de a face ceva concret, de a nu mai amâna nimic. Pentru că nu-i așa, de ce să avem orgoliul de a fi nemuritori dacă nu știm să ne gestionăm treizeci de minute din viață? Apoi ne ridicăm privirea spre direcția din care, până nu de mult, primeam iubire. Primeam confirmări în paralel cu neîncredere. Primeam neliniști, dar și enorm de multă pace. Și la final primeam din nou iubire. Iar acum ... tot ceea ce avea consistență în jurul nostru a devenit o umbră. Adică există în aceeași proporție în care nu există. Stau la masă cu tine când de fapt sunt numai eu. Stau la masă singură când de fapt tu nu mi-ai dat niciodată drumul la mână. Suntem aici. Suntem dincolo. Suntem peste tot și nicăieri. Su...

Aș vrea să ai mai multă grijă cu privire la carosabilul meu emoțional. Chiar dacă marcajele sunt vizibile și indicatoarele la locul lor, nu știi niciodată ce te poate lovi prin intersecții. Poate ar fi bine să mergi un pic mai mult pe trotuar. Cât despre momentele când ajungi prin zonele rezidențiale, cred că e cazul să îți ieși din inerție și să reduci viteza. Altfel riști să rănești puiuții de suflet care se joacă șotron. Că știi cum e, ei nu se uită pe unde merg, au impresia că lumea e a lor. Dar nu e. A, să nu uit. Am scos semafoarele și am pus giratorii. E mai bine pentru fluidizarea traficului, că prea se făceau des ambuteiaje. Și mai e bine pentru ceva: te poți roti în cerc până afli încotro vrei să o iei, fără să îi mai încurci pe ceilalți.

Pe cuvânt de onoare că e mult mai ușor să dai sfaturi când ești dezinteresat. Când nu e miza ta. Sau când ești pur și simplu în afara lucrurilor. Și nu e mai ușor pentru că nu tu trebuie să pui în practică, ci pentru că atunci chiar vezi. Detașarea clarifică. Identifici cauze, obosești ipoteze și finalizezi raționamente. Dar mai e ceva la mijloc. Foarte important. De fapt pe margini. Când contextul aparține altcuiva, nu ne căutam propriile confirmări legat de bine și rău. Și nu trebuie să coborâm la prima pentru a trăi consecințele propriilor alegeri sau pentru a constata ca ceea ce am crezut a fi bine s-a concretizat în rău. Oricât de obiective și bine intenționate ar fi, sfaturile pe care le dăm vin la pachet cu destul de multă anonimizare. 

- oare cum de ce am răcit atât de rău? nu înțeleg, pur și simplu, nu mai pot. - păi nu știu ... ai făcut ceva special zilele trecute? - nu cred ... a, ba da, am fost la o înmormântare. Aia e. - ce e? - acolo e cauza. - de ce? Ți-a fost frig? - o, nu, dar îți dai seama cum circulă microbii pe acolo. Presupun că nu se face mare curățenie imunologică pe aleile alea, așa că e clar de la asta mi se trage. - ești cam cinică, nu crezi? - sunt în viață și mă gândesc la cum morții continuă să facă ravagii. Sunt practică. Ma duc să îmi fac un ceai de cătină. - Nurofen nu ai? - să știi că am, dar uite, am auzit o discuție în timpul înmormântării despre cât de rele sunt toate pastilele astea la care se tot face publicitate. Așa că m-am gândit să nu mai iau. - a, da? - da. Îți dai seama, mi-am făcut rău atâta timp. Dar ce, le poți ști pe toate? Noroc că se mai întîmplă să iei parte la discuții din astea care te luminează.

așa cred eu că arată stenograma tristeților de fond din social media

- nu înțeleg nimic - dar cine a zis că ai ce înțelege? - păi nu știu, așa simt, că am ce înțelege - păi și ce înțelegi? - nimic - păi vezi? - ce? - că nu ai ce înțelege. - poate că nu știu cum. - nu știi cum, ce? - poate că nu știu cum să înțeleg. - te complici. - de ce? - pentru că gândești prea mult. - dacă nu sunt lăsată să simt ... - dar cine nu te lasă? - faptul că eu cred că trebuie să înteleg. - adică nu te lasă capul? - da, cred că da. - își să și el importanță ca să își justifice poziția, altfel nu, nu trebuie să înțelegi nimic. - atunci de ce am cap? - ca să fie cineva care să se opună sufletului. - de ce? - pentru că sufletul nu înțelege nimic. - păi nici nu trebuie, el trebuie să simtă. - așa e, capul trebuie să înțeleagă. - asta zic și eu; asta încerc să fac, să înțeleg cu capul. - nu, tu încerci să scapi de suflet, ceea ce este o mare diferență. - a, de-asta nu reușesc să înțeleg? - da. - pentru că fără suflet, îmi lipsesc celelalte 180 de g...

am visat că soarele intră în pământ de rușine

- cum ești? - nu știu. - măcar îți este mai bine acum? - deocamdată nu, dar știu că îmi va fi. - de ce crezi că îți va fi bine? - pentru că timpul le rezolvă pe toate și pentru că oricum s-ar fi ajuns la asta. - nu ai de unde să știi. - ba da ... cred că am. - și totuși ... de ce te-ai decis până la urmă să pleci? - pentru ca la un moment dat, când îți este al naibii de poftă de dulce, degeaba te amăgești cu o linguriță de miere când tot ce îți stă pe creier este un ecler plin de ciocolată. - poftim?! - am simțit de mai multe ori nevoia de a lua distanță ... de a pleca altundeva, de a mă ascunde. De prea multe ori pentru a nu fi fost ceva real acolo de care mă feream în viața mea. Și m-am amăgit cu faptul că poate, totuși, mi se pare și că va trece. Dar am învățat că niciodată nu trec lucrurile despre care te minți singur că dispar. Niciodată. - adică vrei să spui că speranța nu-și mai are rolul în viețile noastre? - este o mare diferență între a spera și a te amăgi. - c...

Nu prea ai unde să te ascunzi de oameni în luna decembrie. Ori sunt fericiți, ori au pe cineva alaturi. E greu să-ți fie bine când nu ți-e. Așa că stai in casă. Sau dormi. Sau fugi într-un loc numai de tine știut. Nu știi niciodată ce e bine și ce e nu. Alegerile sunt alegeri, punct, fara calificative. Și chiar și cele mai mari greșeli, presupunând că ele  există, cel puțin provin din stări foarte înalte de bine de care ai avut norocul sa ai parte.

poti să te simți împlinit, dar nu și fericit? și poți să te simți fericit, însă nu și împlinit? cred ca poți și, și. ce lipsește împlinirii ca să fie fericire este "un cineva" cu care să împarți bucuria. căci împlinirea se îndreaptă către noi, dar are tendințe centrifuge. și ce lipsește fericirii ca să fie împlinire este apartenența la sine. căci fericirea se îndreaptă înspre lume, dar are puternice tendințe de abisal lăuntric.

Uneori am impresia că diferența între lucrurile pe care ni le dorim și cele de care ne temem este extrem de mica. 🐾

stii, mi se tot pare ca imi vad apropierea pe strada si imi tresare tare inima cand vad orice mic semn care mi-ar aminti de lipsa-mi de companie de glas de miros de gust de nesat de tine cu totul, nebunule cu inima cat cerul si limba ascutita precum cea mai nemiloasa lama. de dor. de durere. de dorinta de timp pentru vindecare. de acea nepotrivire care parca nu vroia sa se dea din calea unei fericiri pe care de fapt o aveam. asa cum o aveam. asa cum stiam. de micile prescurtari, jocuri de cuvinte sau tabieturi care ne-au adus intr-o solidaritate care ne facuse viata impreuna, posibila. nu am crezut niciodata in cuplurile care "lucreaza" la relatia lor. si continui sa nu cred. inteleg nevoia lor de a face asta, crezand ca acolo sta solutia, dar nu. din momentul in care vrei sa repari ai inceput sa faci tandari. si de fapt nu ... din momentul in care vrei sa repari trebuie sa iti dai seama ca nu esti in cautarea raspunsurilor, ci a intrebarii corecte. pent...

ce e "acasa"? mirosul de mancare care iti place si pe care il simti direct de la lift? senzatia de cald? o casa aranjata pe gustul tau? senzatia de "al tau"? o zona pe care sa o cunosti bine? o stare pe care o ai cateodata? o stare pe care o porti cu tine peste tot? o speranta? o ancora? o limita in calea libertatii absolute? sau a sti ca dincolo de usa este un suflet care se intrerupe din orice pentru tine cand aude ca te apropii? nu stiu ce e pentru ca nu am. sau poate ca o am. la purtator.

Cum ar fi ca în loc de fulgi de zăpadă să cadă dragoste pe pământ? Cum ar fi?