Apreciez, deci exist

      Este absolut de necontestat dreptul daca nu chiar obligatia morala fata de specia umana, la evolutie. Indiferent despre ce domeniu vorbim, este cumva in natura lucrurilor sa se gaseasca in fiecare generatie de indivizi niste domni destepti care, in timp ce restul o ard aiurea si se limiteaza la a duce mai departe specia din punct de vedere cantitativ, reusesc sa mai bifeze o etapa de confort existential pe scara evolutiei. Insa dincolo de acest element inovativ al fiecarei epoci si fara de care noi, cei de acum, suntem mai evoluati decat erau societatile din epoca moderna care la randul lor erau "parfum" fata de evul mediu, raman si vor ramane mereu valabile niste realitati independente de capetele luminate ale fiecarei perioade in parte. Si care in esenta nu fac decat sa apropie specia umana de toate celelalte forme de viata. Si in mod evident, ma refer aici la inzestrarea fizica de a face lucruri, capacitatile congenitale de a ne putea folosi de corpul nostru si de a-l lasa pe el sa se foloseasca de noi. Este realitatea poate cea mai de pret dar si cea mai ignorata de toata lumea pentru ca ea nu se vede, nu se simte, se considera in schimb un drept cuvenit din simplul motiv "cum altfel ar putea fi?" Pai ar putea in multe feluri altfel: ai putea vedea cu un singur ochi, ai putea fi imobilizat la pat, te-ai putea afla in imposibilitatea de a-ti folosi bratele sau de a te deplasa, ai putea sa nu te ajute realitatea fizicului tau sa auzi, sa simti, sa mirosi, ai putea chiar fi printre (ne)"fericitii" posesori ai etichetei "era o sansa de unu la zece mii sa se nasca asa", ai putea sa nu poti sa pornesti in evolutia ta personala pentru ca nu-ti poti oferi singur primul nivel al piramidei Maslow, cel care se refera la nevoile fiziologice ale omului. Ai, as, ar, am, ati putea fi multe. Iar faptul ca majoritatea din noi nu suntem ne-a atrofiat simturile aprecierii fata de faptul ca universul a ales pentru noi alternativa buna, a ales pentru noi combinatia pozitiva intre posibilele stari de fapt.

      Si ironia este ca si daca ai fost privat de ceva pentru o perioada de timp si apoi ai revenit in starea initiala, pe moment realizezi, apreciezi cum nu ai facut-o niciodata, dar intervine timpul si OBISNUINTA care te face sa uiti si sa redevii cel care crede "cum sa fi fost altfel?" Posibilitatea constanta (nu nevoia!*) de a ne satisface necesitati de baza si obisnuinta unei satisfaceri continue si inconstiente a acestora sunt cele doua elemente care superficializeaza aprecierea fata de lucrurile "banale".

      Simplitatea a dat, da, si va da nastere complexitatii, niciodata invers! Si mai mult decat atat, uneori complexitatea exista tocmai pentru a ne deschide ochii si pentru a ne indrepta inapoi inspre simplitate.

      Nu-ti dai seama de ceea ce ai pana cand nu il pierzi - este unul dintre cele mai cunoscute clisee pozitionat mecanic pe buzele tuturor. Este un cliseu pe care il rostim fara sa avem chiar habar de ce inseamna cu adevarat, a devenit o forma fara fond pentru mai mult de trei sferturi din cei care se agata de aceste cuvinte cand nu au ce ura, nu stiu, de sarbatori poate? Si ca orice cliseu, a devenit un cliseu tocmai pentru ca este adevarat. Dovada: alt motiv-cliseu: cine nu apreciaza nu merita.
      Dar cine, care nu face din cuvantul "cliseu" un cliseu atribuindu-i conotatii peiorative, nu se plictiseste rapid de lucrurile adevarate, de lucrurile simple (nu simpliste!), de lucrurile care nu mai necesita o demonstratie savanta dedicata chiar lor, micutii autodeclarati geniali, care in prezenta "banalitatilor" cotidiene simt - si vor sa ne-o dovedeasca in mod constant - ca se irosesc?




Un multumesc intranzitiv care nu doare

  *nevoia de a avea nevoi se traduce prin orice alt nivel Maslow peste si in afara celui de baza; si cel mai important, este optionala. Nevoia ca fapt in sine nu!