Vinovati fara vina

     De acord, poate nu intotdeauna este constructiv sa cauti vina atunci cand exista conflicte. Stiu teoria. Dar totusi, fara vina nu apar conflictele...asa ca: in cazurile in care apare cate o minciuna, a cui este vina? A celui care ajunge sa aiba incredere in cineva, care nu mai pune la indoiala, care se ofera genuin si care astfel ii confera celuilalt ocazia de a jongla cu adevarul-minciuna si de a se manifesta oricum sub umbrela increderii al carei beneficiar este? Sau al celui care cade in patima desfraului cu neadevarurile si care stiind ca nu ridica suspiciuni vizavi de (ne)sinceritatea sa, isi permite sa profite de mimica inrobita a celor care cred in el?
     Adevarul este undeva la mijloc, insa tinde in mod categoric sa-l ajunga din urma pe cel ce profita de ceilalti detinand mai multe adevaruri, stiind mai multe lucruri, avand avantajul net al informarii superioare. Adica cel care prin escaladare, neaga adevarul singurei alternative viabile din punctul lui de vedere - minciuna.

     Care este primul lucru care ne trece prin minte si suflet cand cineva ne spune ca are incredere in noi? Suntem mandri si ne bucuram de acest lucru ca de o recompensa sau simtim o presiune cu care ne-am incarcat responsabil incepand cu acel moment?

     Si care este primul lucru care ne trece prin minte si suflet cand aflam ca am fost mintiti? Dezamagire fata de cel care ne-a mintit pentru ca nu ne-a meritat increderea sau dezamagire fata de noi insine pentru ca nu am avut capacitatea de a anticipa minciuna?
      Oricum, pentru ca reuseste de multe ori sa inspire incredere* minciuna va reprezenta mereu un adevar pentru cine o crede. 
         O intrebare suplimentara: exista minciuni mici si mari? Atentie! :)

* ii stiti pe cei care sustin ca a-i minti frumos pe cei din jur este de fapt un favor pe care chiar ei se ofera sa il faca in spirit de sacrificiu pentru semeni ? Exact, nici pe mine nu ma impresioneaza.