Ambidextru in propria cutie craniana

      Pot. Da, pot sa imi manipulez creierul. Multi nu cred. Daca nu functionez cu emisfera dreapta, pot cu cea stanga. Sau invers. Eu aleg cu care sa ma arat lumii.

     Da si nu. Alegem mai mult sau mai putin ce ne dorim sa domine, ratiunea sau emotiile.

      A fugi de tristete, ganduri negre si angoase ca forma a lipsei si a refuzului de comunicare cu noi insine. Cu "a sta singur este deprimant" in brate ne pierdem printre lume in speranta ca preocuparile noi ne redirectioneaza atentia. Este ca si cum fugi de tentatii suficient de incet cat sa te poata prinde. Nu scapa nimeni, mai devreme sau mai tarziu lumea cu cetatenii ei si pierderea de vreme printre ei nu ne vor mai folosi drept scut. Tot va trebui sa ne raspundem noua insine la intrebarile destepte sau idioate pe care tot noi insine ni le adresam.
      Nu fugi daca totul pare greu! Stai si molfaie-ti realitatea pana ajungi la o concluzie, fa din tine problema de matematica  pe care nu ai stiut sa o rezolvi in liceu si fara care nu puteai trece clasa. Pentru ca oricum la asta se reduc lucrurile: daca nu te lamuresti cum e cu realitatea si cu tine in ea, nu treci clasa.
      Daca "a sta singur e deprimant" nu va fi transformat in "imi doresc sa stau cu ceilalti" intocmai prin a-ti oferi singuratatea si ragazul necesare, atunci nu scapam de aparente. Si echilibrul in care credem ca traim ne va rade in fata cand ne va fi lumea mai draga a Surpriza! Remember me?

      Cum altfel? Poate cineva sa scape de comunicarea in doi printr-un rasuflat "daca-ti raspund la intrebari, iti dau prea multe atu-uri. Las-o balta!"? Nu sunt decat doua variante: fie ajung sa se desparta pentru ca refuza sa comunice (si in analogia eu - tot eu practic ne negam niste realitati si daca nu ajungem cu personalitati multiple cu siguranta ne indepartam de starea de implinire si liniste sufleteasca), fie raman impreuna, dar in tacere ( in eu - tot eu aceasta insemnand alienare de sine).

      Comunicarea intre doua coduri de bare. Intre doua feluri de a fi. Intre doua persoane. Suntem oare mai mult decat niste coduri de bare (auto-definite ca atare) in cautare de scanner*-ul care sa ne indice cel putin pretul pe care il punem noi pe noi insine?
    

      Cred ca un anume tip de dualitate exista in fiecare dintre noi - mi-e greu sa-mi inchipui ca exista prea multi oameni care sa nu fi fost nehotarati cel putin in cateva chestiuni majore in viata lor. Si mai cred ca in functie de modul in care ne raportam la aceasta dualitate, in functie de felul in care o controlam si o gestionam putem sa ne dam propria valoare in fata unei realitati care implica un suflet nou alaturat celui pe care il avem, doi alti ochi in care sa privim, doua alte maini in care sa le proptim pe ale noastre, doua alte picioare cu ritmul carora ne dorim sau incercam sa le sincronizam pe ale noastre.

*(aici scanner = absolut orice ne potenteaza potentialul - om, lucru, idee)