2 in 1

      Urmaresc un serial ( "In Treatment") - deocamdata nu am vazut mult dar am avansat pana intr-un moment in care insusi psihologul ca personaj principal are probleme mari si ajunge sa isi viziteze in mod regulat propriul psihoterapeut.

       Este incredibil cat de stapan pe el este cand isi consiliaza pacientii ... cat de logic, cat de cu picioarele pe pamant, cat de rational ... si cat de enervant, comun si ca toti ceilalti ajunge sa fie cand el insusi e pacient ... total alta persoana ... nesigur, care neaga tot ce i se intampla, care se crede destept cand de fapt nu este decat un alt cliseu pe doua picioare. Este un exponent nou al omului dominat de probleme emotionale.

       Puse fata in fata sedintele intre el si pacientii lui si sedintele intre el si psihoterapeutul lui, nu am vedea decat sfaturile pe care ar putea sa si le dea singur (la fel cum le da fara nici un efort celorlalti) dar pe care nu si le va da probabil niciodata. Nu are ochi pentru el insusi ca pentru propriul lui pacient din acelasi motiv pentru care nu este recomandabil ca un chirurg sa opereze o persoana foarte apropiata lui - risca niste greseli colosale pe fondul impartialitatii. Trecand prin acele trairi care fac din el un "pacient" (pana atunci doar citite sau cel mult vazute din exterior) va face corp comun cu toti care i-au precedat sau care ii vor urma in terapie; si nu va putea gandi altfel decat gandeste oricine in postura celui din interior, logica i se transforma, ratiunea ii va fi anihilata partial sau complet, simturile i se ultrasensibilizeaza si in general terminatiile nervoase devin ultra-excitabile - cazul "clinic" clasic.

       Cat de ciudata este totusi firea umana ... si cat de mult ne uniformizeaza simplul fapt ca ceva (absolut orice) "ni se intampla noua" ... parca in momentul acela in care noi insine devenim subiecti, incepem sa gandim cu "mintea de rezerva", cea care nu mai difera foarte mult de la un om la altul si care sta la baza tuturor statisticilor internationale de tip "cum reactioneaza oamenii daca...?"

       Ce ne diferentiaza ca oameni este gandirea din momentele in care ne apartinem total si in care suntem stapani pe viata noastra ... atunci suntem buni si de sfaturi si de teorii care de care mai savante ... cand insa am ajuns tinta oricarora din lucrurile pana atunci intamplate altora si in legatura cu care am tinut pledoarii nesfarsite despre "ce e bine de facut", nu facem altceva decat sa schimbam locurile cu cei cu care pana atunci doar empatizam.

      Cu alte cuvinte, esti suta la suta cine esti tu ca entitate umana doar atunci cand iti domini fricile si esti intr-un echilibru stabil cu tine insuti si cu cei din jur. In restul timpului faci doar un nesfarsit slalom printre  si pe sarme.


      In alta ordine de idei, ceva in care principial cred - desi exprimarea este foarte abrupta - (cu exceptia cazurilor clinice in care terapia ar vindeca afectiuni reale) (extras din serial):
"- Uneori este mai usor sa vorbesti despre tine, despre orice cu cineva impartial, dezinteresat, obiectiv. Cineva care nu are nci o miza in asta.
 - Adica, ca o prostituata, hm? Cineva care este platit pentru intimitate si discretie? Un om ar trebui sa aiba pe cineva cu care sa vorbeasca, caruia sa ii pese de el. Nu cineva care taxeaza cu ora!"

***

      "Sunt suparat pe mine, pe tine, pe toti psihoterapeutii de la Freud pana la Mitchell pentru ca noi fortam pacientii sa se uite la ei insisi si ne felicitam pentru asta. Pentru ca le spunem "uite, asta se intampla cu tine, acum pleaca, du-te!". Ma intreb de o vreme, si ma gandesc la asta in fiecare zi,  daca profesia noastra ajuta cu adevarat oamenii. Cred ca de foarte multe ori legatura care se creeaza intre oameni este cea care ajuta cu adevarat, nu procesul terapeutic in sine. Poate ca in realitate, relatia este cea care vindeca (...) Cred ca am fi mult mai eficienti daca ne-am baza mai putin pe instrumente, teorii si carti si mai mult pe instinctele noastre (...) Nu cred ca psihologia traditionala mai poate da vreun raspuns la ceva. Avem doua extreme, nu? Psihologia de popularizare, cu terapeutii astia celebri care scriu best-seller-uri, se duc la talk show-uri si fac niste cupluri nefericite sa lacrimeze la televiziune. E un fel de pornografie. Si apoi, pe de alta parte, avem expertii, psihologii ca personaje autoritare. Totul controlat si supervizat, examinat la lumina zilei, examinat pana la distrugere. Total si absolut in divort cu viata reala!   "