Sabotaj

      Cand urmare a unor evenimente ne ies la iveala emotii opuse celor asteptate de toti ceilalti (sau chiar nu apar emotii deloc), primim o privire ... anume. Care ne provoaca intr-un fel sa ne intrebam "eu chiar nu am sentimente? chiar nu pot simti ... lucruri?". Asta daca nu cumva intrebarea nu ni se rosteste direct de catre public, infipta ca un topor in moalele capului nostru... sub forma unui corolar al privirilor de care orice am face nu vom scapa ... Privirile oamenilor drepti si cu putin "noroc" chiar si intrebarile lor, ne vor da tarcoale acuzator.

      Capetele de acuzare: raceala sufleteasca acuta, lipsa emotiilor potrivite, survol deasupra oricarei empatii cu cei din jur...si cea mai importanta stire: imposibilitatea eliberarii conditionate sau pe cautiune. Cu alte cuvinte, daca nu alegem sa plecam in munti, oprobiul public trebuie trait. Asa se vrea, evident pentru binele nostru si intru integrarea in normele si bunele moravuri sociale. 
      Este cel putin ciudata tranzitia de la statutul de inculpat la cel de procuror. Un fel de auto-sabotare prin refulare. Dar se intampla.


Nota: ies din discutie toate situatiile in care persoanele ciudate sunt astfel din teribilism si dorinta de a fi "altfel" ... ma refer aici doar la cei care in mod autentic traiesc lucrurile si se manifesta diferit comparativ cu marea masa de oameni.