nebun e cel ce nu se-ntreabă nimic

Știu un colț din oraș în care stau doi tineri cerșetori.
Ușor în lumea lor, ai spune.
Ceea ce e bine în ziua de azi.
Și cred că a fost bine dintotdeauna.
Și cum se leagănă ei așa, încontinuu, ai spune că le-a lipsit.
Îmbrațișarea cuiva drag când au fost mici.
Cu siguranță ar putea munci, chestiune care m-a ținut departe de pornirea de a le da bani.
Nu am încredere că știu ce să facă cu ei.
Dar cine știe, de fapt?
Cu toate astea, ochii ei căprui și ochii lui verzi m-au țintuit.
Și convins să mă mai gândesc la ce aș putea face.
Uneori trec pe lângă ei și pun eu capul în pământ - parcă mi-e mie jenă că nu le dau nimic care să îi ajute.
Nu e normal.
Să simt asta.
Dar mă rog.
Ideea e că recent am făcut ceva de mâncare - mai deosebit, așa - cu gândul la ei.
Au ieșit vreo cinci porții.
Am cumpărat două perechi de tacâmuri de unică folosință.
O față de masă.
Și un suport mic de lemn. Așa, cât două farfurii.
Am așezat mâncarea în niște polipropilene mai acătării și m-am dus la ei.
Colțul în care stau permite, cu puțină imaginație, un prânz ca la restaurant.
Așa cum m-am gândit eu să le ofer.
S-au mirat.
Și s-au oprit din bâțâială.
Iar minunile lor de ochi au devenit sori.
M-am topit.
Am înnebunit de plăcere.
Poate de-asta, lăsându-i în urmă, am auzit-o pe fată: "O fi nebună?"

Mulțumesc lui KS Kyung pentru că a împărtășit poza sa cu lumea.