Pistrui
Suntem ca două picături — una de apă și una de ulei,
Alunecăm una pe marginea celeilalte,
Fără să ne unim, deși ne-am vrea întregi,
Cum fără dar și poate suntem … fiecare la casa ei,
sub condamnare de texturi, culori, dorințe
și mai ales de moduri de a simți și de a curge.
Te ating fără să te țin - căci nu te lași,
Mă respingi fără să fugi - căci vrei să te lași prins
O prezență în paralel cu a mea,
Într-un dans fără muzică,
pe un fundal de râsete ghidușe
pe elipse ce nu se mai intersectează.
N-am ce face cu tine.
N-ai ce face cu mine.
E o liniște densă și deloc greoaie între noi,
Ca un zid transparent de intenții blurate,
Din priviri ce nu mai caută răspunsuri.
Îmi plac cei care nu se joacă șah cu suflete,
Și pentru care nu e nu, nicidecum poate
Și care taie drama inutilă-n carne vie,
netresărind dacă le vezi puterea, rana sau trecutul.
Nu ne conectăm ca oamenii normali,
Dar nu pentru că nu vrem,
Ci pentru că ne-am născut pe frecvențe străine —
Tu cu nordul tău, eu cu al meu,
și niciun drum comun între ele; încă.
Deși e, nu simt distanța,
deci contact facem în cel puțin un punct.
Și nu e exclus să fie două, deci o latură.
Pare că niciunul nu mai încearcă.
De fapt,
Poate n-a încercat nimeni niciodată.
Poate că ne-am jucat de-a apropierea
ca să avem ce câștiga și pierde în tăcere.
Și totuși,
în mine s-a prins un cârlig —
nu ruginit, nu vizibil, nu bont,
doar insinuat între două bătăi de inimă
și o tăcere mai lungă decât scria la caiet.
Se mișcă brusc, uneori,
cu forța unei stele care moare,
mă trage în dansul ăla nedecis
între impuls, răbdare și o acțiune care nu mai vine.
Poate că eu l-am pus acolo —
ca să mă simt la fel de vie ca atunci când simt că sunt dorită.
Adevărul e că vreau mai mult decât un cârlig.
Vreau un pod, un gest, o tresărire.
Dar nu pot să o cer —
frica e o frână unsă cu dorință.
"Niciodată, așa că de ce nu?" - asta a fost prima impresie pe care mi-ai lăsat-o.
De aproape, ești o surpriză gravitațională:
mă pierd în obraji care iau foc,
în coapse care întreabă în șoaptă
dacă e sigur să renunțe la control.
Ce să le zic, că da?
Nu știu, tu nu-mi răspunzi.
Nici n-ai de ce. Sau ai?
Când te simt, îmi e destul.
Din loc în loc te-aș lăsa să alegi pentru mine,
ca-ntr-o secundă suspendată,
în care aș crede că ce vrei e bine,
și că binele tău ar putea să semene cu al meu.
Sau viceversa.
Dar de la distanță...
de la distanță ești calmul care nu mă cere.
O lumină caldă în care aș putea să-mi las o parte,
ca să o păstrezi tu
fără să știi ce-ai primit.
Ți-am dat.
Dar nu știi.
Și nici nu ai de ce să știi.
Poate nici nu vrei.
Și totuși,
cârligul trage, uneori,
mai tare decât pot să rezist.
Dar n-ajunge niciodată
unde ești tu.
Ești înspumat și arogant,
numești femeia fată sau o regionalizezi
oare ți-e mai ușor de gestionat?
și tot tu ești aproape translucid —
cu adâncimi pe care le lași presupuse
și valori care nu țipă, doar stau,
ca niște perle într-o scoică ferecată.
Ești diafan în felul tău semi-paradoxal,
inofensiv ca o pisică ce filozofează,
cu zero risc de orice soi de nebunie reală —
doar un animăluț,
cu care, în mod bizar,
îmi place să stau.
Nu neapărat în viața asta —
aici parcă nu prea avem timp.
Dar altundeva,
De dinainte de toate astea,
te-am știut și mi te amintesc.
Te recunosc de parcă am râs cu tine
într-o curte plină de soare
într-o viață dinaintea timpului.
Și da, ciudat cum e —
îți spun simplu, fără preludii și totuși cu:
vreau să faci parte din viața mea,
ediția primăvară a lui ’83,
cu aerul ăla cald care miroase a pământ proaspăt,
a germinare
și a începuturi neștiute de ferment fertil.
Nu știu cum.
Nu vreau să știu de ce.
Nu contează.
Explicațiile sună a gol, nu-i așa?
Nu mai bine tac? Mai bine tac.
O să fugi. O să fugi?
Partea cea mai frumoasă?
Că nu trebuie să fii de față.
Nu-mi trebuie aprobare, atenție
și nici măcar prezența.
Dar știu, cu o certitudine blândă,
că dacă ai fi și tu acolo,
pentru că ai vrea —
ar schimba totul.
Nu forma, poate.
Dar aroma, da.
Și ar fi mai dulce. Mai reală.
Ca un vin matur, bine pus la păstrare, desfăcut
în tăcere și nesaț pentru simț și întâmplare texturată.
Mă bucur să văd că nu mă deranjează oamenii diferiți de mine —
mai exact: tu, diferit de eu.
Și poate că ăsta e semnul că m-am întors acasă în mine,
că nu mai încerc să rescriu pe alții ca să mă simt eu bine.
Ori mi-am făcut eu due diligence-ul,
ori tu ai știut, fără să forțezi,
să lași spațiu exact unde era nevoie —
în crevasa aia căscată bine dintre noi,
unde nu încape nimic
când împingem în direcții greșite.
Poate că sunt amândouă.
Poate că ne-am lăsat ușile întredeschise
doar atât cât să nu ne incomodeze aerul celuilalt.
Nu simt că trebuie să schimbi ceva.
Nici eu.
Și ciudat, asta mă bucură.
Poate că tot ce ne rămâne e
să devenim mai mult noi înșine,
și când ne intersectăm din când în când
doar să ne spunem:
„Uite, azi sunt mai eu decât eram ieri. Vezi?”
Sau poate nu.
De ce n-ar fi vorba de mai mult?
De ce n-am da la spate cinismul,
fricile și într-o doara cu iz de vârf neascuțit?
E greu să vrei și să nu știi cum să te apropii,
mai ales când pare că nu e loc.
Așa că în cea mai mare parte din timp,
te uit
așa cum lași o carte pe raft știind că
o să te întâmpli când o răsfoiești din nou.
Când totuși mi te amintesc,
te uit cu drag și lux de amănunte —
în felul în care clipesc când citesc,
sau când mă scarpin absent la sprânceană.
Și-apoi,
mă apucă iar zvâcul blând de a-ți scrie.
De a rupe câte un colț din zi doar pentru gândul ăla.
Și poate că, uneori,
testez apele cu un gest mic, o glisare,
dezgolind câte-un picior la propriu
mai mult decât „se face”,
la limita dintre joc
și „eu nu fac niciodată asta, dar uite-mă”.
Ce vezi? întreb.
Ce vezi? întreb iar sub o altă formă.
Mă vezi? Și dacă da, cum? Oare voi ști vreodată?
Nici un răspuns, de fapt, în ciuda replicilor.
Și-atunci îmi vine să te întreb,
deși nu o fac:
Doar ce-ai putea să-mi faci,
și de ce mi-ai face ceva?
Ce se poate întâmpla rău?
Dar bine?
Ai mult de oferit, mai ales frica de a da.
De ce nu un gest minuscul,
ca o pană căzută încet pe tâmpla ta mentală,
să văd dacă mai ești atent.
Tu zici că da, dar oare ai fost vreodată?
Poate nu-i nevoie să se întâmple nimic,
doar să nu ne închidem complet
în fața mirării că uneori ne (re)găsim
în ne-romanticul din celălalt
fără să ne căutăm.
Îți dau atâtea semne câte îmi dai tu,
fără să știi că le trimiți —
ca un dans al ecourilor,
unde fiecare mișcare vine cu întârziere,
dar tot a ta e.
Îmi fac cadou propriile senzații,
le trăiesc cu voluptate liniștită, la foc mic
pentru că e rar sentimentul ăsta nou:
prezența în fața cuiva
care nu vrea să fie văzut,
ci înțeles de cei preocupați să îl audă,
vadă, aprecieze —
ca și cum ar vrea să fie recunoscut
din interior spre afară.
Ai mult din tine, și vrei să ți-l ții aproape,
să ți-l așezi frumos pe rafturi,
să nu se piardă.
În spațiul ăsta interior ordonat,
străinul e respins cu eleganță imunologică —
fără dramă, doar instinct.
Înțeleg. Observ. Respect. Admir.
Dacă o să trag de cineva,
va fi de mine. Cu blândețe,
ca atunci când îți tragi ușor un pulover peste cap
și ți se ciufulește părul,
dar râzi, pentru că tot tu ești dedesubt.
Mi-e drag să te privesc
crezând că te văd așa cum ești,
cu tot cu colțuri, ticuri,
pauze lungi și glume proaste.
Îmi place să-i însoțesc pe oameni
din zi în gând
și fără să-i îndrept.
Pe unii mai aproape, pe alții de la distanță.
Iar pe mine,
mă trag din când în când spre margine,
să nu mă ia valul vreunui scenariu
scris cu cerneală invizibilă de altcineva.
Îmi place să rămân scrisă de mâna mea,
chiar și când literele ies strâmbe.
Așa că fii fără griji,
n-o să te pun la păstrat într-o metaforă.
Și n-am fluturi, n-am poezii scrise pe șervețele.
Doar îmi place cum gândim pe alocuri în același ritm,
ca două pisici care nu se mângâie,
dar se tolerează pe același pervaz,
la soare.
Și totuși — între noi fie vorba,
când te privesc mai atent,
Și când mă las, căci nu mi-e tocmai la îndemână,
corpul meu face mici revolte tăcute,
ca un vulcan politicos.
Nu-s lulu, deși sigur par,
dar sincer, ți-aș șopti sub multe forme
de ce mai tot din tot ce vezi mai sus sunt biete litere
care pălesc dorinței de a mușca ușor și tacticos din tine.
iar la final,
de viață sau de zi,
știi ce simt mai de preț decât înariparea prin râvnitul sex?
duioasa părtășie construită-n timp
din prietenie.
Comments