Libertatea mea se întinde ...
Cât lucram în organizații mari (și chiar și acum, deși nu mai fac asta), mă întreb(am) de ce unii șefi sunt "mai egali" decât subalternii lor?
Iată câteva exemple care îmi vin în minte:
- beneficii extra salariale
- acces la cafele și zone de relaxare
- mai multe zile de concediu
- abonamente medicale extinse
- lipsa cartele de pontaj
- mașină de serviciu
- laptop pentru lucrul acasă
- traininguri și formări speciale disponibile doar lor
- coaching în carieră
- deplasări în străinătate
- invitații la evenimente de top din industrie sau culturale
- abonamente platite la diverse publicații de top din domeniu
- work from home
... și lista poate continua.
Dintre toate, de departe cel mai meritoriu și onest beneficiu, este, cred, este cel al salariului mare. Da, mi se pare normal ca cei cu responsabilitate mai multă și cu presiune (uneori) mai mare pe livrări și targeturi să fie remunerați substanțial mai bine decât ceilalți angajați.
Plus că deciziile lor sunt cele care, odată luate bine, sunt cele care aduc bani în companie alături de cei care contribuie la aceasta prin muncă zilnică. Sau silnică. După caz.
Revenind.
Ce facem, așadar, cu lista de mai sus care plusează salariului și în care regăsim elemente care separă, cumva, oamenii de ... ce, mai puțin oamenii?
De ce ar fi normal și general acceptat ca șeful să fie mai sănătos decât subalternul său prin decontarea accesului la servicii medicale mai bune?
Sau de ce ar fi normal și general acceptat ca șeful să se dezvolte personal sau să aibă acces la viața culturală a orașului pe banii angajatorului și subalternul său nu?
De ce șefii pot vedea străinătatea și subalternii lor nu?
Sau de ce aceștia pot să ia pauze mai multe zile pe an decât cei de sub nivelul lor ierarhic?
De ce libertatea oamenilor și inegalitatea socială a devenit organizațional acceptat să depindă de rang?
Căci, bunăoară, eu văd aici un model de sistem care restrânge vădit accesul tuturor la același nivel de libertate.
Dacă tragem linie, exact acei oameni din companie care și-ar permite accesul la servicii premium din medical, cultural, business, recreativ (dat fiind salariul mult mai mare) sunt cei cărora compania le oferă extra beneficiile la care ceilalți pot, de multe ori, cel mult visa.
De ce? Pentru că n-au cu ce, de multe ori fiind plătiți cu minimul pe economie și neavând timp să ridice nici măcar o dată pe tură capul spre cer.
De unde vin aceste măsuri?
De la capul peștelui și /sau de la departamentul de Resurse Umane (care nu e ceea ce pare, departamentul care se ocupă de oameni, ci deseori) o prelungire a misiunii managementului de top, al consorțiului din care face parte compania sau al valorilor persoanei care îl conduce.
Adică un departament care face statistici din oameni ca să se mențină rentabil și "în buget".
Numai statistica și Excelul, opinez, pot ajunge la concluzia: OK, avem buget de 10 formări în strainătate, super, le dăm celor 10 șefi din Level II.
Vorbim azi de Coronavirus.
Poate prea mult și alarmant, poate prea puțin și dezinteresat.
Cert este că e un fenomen care ne poate impacta viața și ... suntem singurii care trebuie să ne purtăm de grijă, indiferent de poziția ierarhică pe care o avem.
În condiții ca acestea vedem care angajatori au înțeles că oamenii nu sunt, de fapt, statistică și că dacă sub-șefii nu sunt sănătoși și în siguranță, acel director nu mai are pe cine conduce, iar mantra bugetară devine perdea de fum.
Directorii nu fac execuție - sau cel puțin, nu ar trebui ... căci de-asta au echipe. Să facă ei implementarea. Rolul de șef, așa cum îl vedem azi, implică viziune, strategie, adaptare la contexte, leadership și formarea de oameni potriviți pentru locurile potrivite.
Iar în extensia rolului de formare de oameni, plusez cu o idee: în condiții de nesiguranță medicală, cred că o companie care obligă la venirea la muncă a oamenilor, își dă girul la privarea de libertate a angajaților săi în numele profitului.
Iar asta eu numesc abuz de încredere.
Nu aș vrea să rămân în sfera lipsei de soluții propuse.
Cred că se pot face lucruri, cu riscul scăderii cifrelor de afaceri.
- mutarea în online a cât mai multor activități business as usual
- cuplarea serviciilor de organizație cu activități alternative (ex comerț online versus comerț din magazine)
- streaming
- folosirea de echipamente care să asigure toată siguranța persoanelor fără de care nu se poate continua activitatea (măști, salopete, soluții dezinfectante etc)
- anularea sau amânarea oricăror întâlniri nenecesare.
Iată câteva exemple care îmi vin în minte:
- beneficii extra salariale
- acces la cafele și zone de relaxare
- mai multe zile de concediu
- abonamente medicale extinse
- lipsa cartele de pontaj
- mașină de serviciu
- laptop pentru lucrul acasă
- traininguri și formări speciale disponibile doar lor
- coaching în carieră
- deplasări în străinătate
- invitații la evenimente de top din industrie sau culturale
- abonamente platite la diverse publicații de top din domeniu
- work from home
... și lista poate continua.
Dintre toate, de departe cel mai meritoriu și onest beneficiu, este, cred, este cel al salariului mare. Da, mi se pare normal ca cei cu responsabilitate mai multă și cu presiune (uneori) mai mare pe livrări și targeturi să fie remunerați substanțial mai bine decât ceilalți angajați.
Plus că deciziile lor sunt cele care, odată luate bine, sunt cele care aduc bani în companie alături de cei care contribuie la aceasta prin muncă zilnică. Sau silnică. După caz.
Revenind.
Ce facem, așadar, cu lista de mai sus care plusează salariului și în care regăsim elemente care separă, cumva, oamenii de ... ce, mai puțin oamenii?
De ce ar fi normal și general acceptat ca șeful să fie mai sănătos decât subalternul său prin decontarea accesului la servicii medicale mai bune?
Sau de ce ar fi normal și general acceptat ca șeful să se dezvolte personal sau să aibă acces la viața culturală a orașului pe banii angajatorului și subalternul său nu?
De ce șefii pot vedea străinătatea și subalternii lor nu?
Sau de ce aceștia pot să ia pauze mai multe zile pe an decât cei de sub nivelul lor ierarhic?
De ce libertatea oamenilor și inegalitatea socială a devenit organizațional acceptat să depindă de rang?
Căci, bunăoară, eu văd aici un model de sistem care restrânge vădit accesul tuturor la același nivel de libertate.
Dacă tragem linie, exact acei oameni din companie care și-ar permite accesul la servicii premium din medical, cultural, business, recreativ (dat fiind salariul mult mai mare) sunt cei cărora compania le oferă extra beneficiile la care ceilalți pot, de multe ori, cel mult visa.
De ce? Pentru că n-au cu ce, de multe ori fiind plătiți cu minimul pe economie și neavând timp să ridice nici măcar o dată pe tură capul spre cer.
De unde vin aceste măsuri?
De la capul peștelui și /sau de la departamentul de Resurse Umane (care nu e ceea ce pare, departamentul care se ocupă de oameni, ci deseori) o prelungire a misiunii managementului de top, al consorțiului din care face parte compania sau al valorilor persoanei care îl conduce.
Adică un departament care face statistici din oameni ca să se mențină rentabil și "în buget".
Numai statistica și Excelul, opinez, pot ajunge la concluzia: OK, avem buget de 10 formări în strainătate, super, le dăm celor 10 șefi din Level II.
Vorbim azi de Coronavirus.
Poate prea mult și alarmant, poate prea puțin și dezinteresat.
Cert este că e un fenomen care ne poate impacta viața și ... suntem singurii care trebuie să ne purtăm de grijă, indiferent de poziția ierarhică pe care o avem.
În condiții ca acestea vedem care angajatori au înțeles că oamenii nu sunt, de fapt, statistică și că dacă sub-șefii nu sunt sănătoși și în siguranță, acel director nu mai are pe cine conduce, iar mantra bugetară devine perdea de fum.
Directorii nu fac execuție - sau cel puțin, nu ar trebui ... căci de-asta au echipe. Să facă ei implementarea. Rolul de șef, așa cum îl vedem azi, implică viziune, strategie, adaptare la contexte, leadership și formarea de oameni potriviți pentru locurile potrivite.
Iar în extensia rolului de formare de oameni, plusez cu o idee: în condiții de nesiguranță medicală, cred că o companie care obligă la venirea la muncă a oamenilor, își dă girul la privarea de libertate a angajaților săi în numele profitului.
Iar asta eu numesc abuz de încredere.
Nu aș vrea să rămân în sfera lipsei de soluții propuse.
Cred că se pot face lucruri, cu riscul scăderii cifrelor de afaceri.
- mutarea în online a cât mai multor activități business as usual
- cuplarea serviciilor de organizație cu activități alternative (ex comerț online versus comerț din magazine)
- streaming
- folosirea de echipamente care să asigure toată siguranța persoanelor fără de care nu se poate continua activitatea (măști, salopete, soluții dezinfectante etc)
- anularea sau amânarea oricăror întâlniri nenecesare.
Comments