Individualismul feroce ca pericol civic

"Atâta vreme cât nu ma deranjează pe mine ... "
Așa începe și tot aici se termină generozitatea socială căreia îi spunem azi toleranță.
Nu prin dileme sau dezbateri, nu prin analiză și înțelegere, nu prin dialoguri autentice (cele în care intrăm cu deschiderea de a pleca acasă cu noi adevăruri).

....

Crește acciza la cafea.
Minoritățile cer drepturi speciale.
Școlile private pot să nu mai respecte curicula națională.
Dezvoltatorii imobiliari pot crea proiecte care nu se înscriu în PUZ, atâta vreme cât creează locuri de muncă.
Biserica este scutită de la impozit pe venituri.
Spitalele folosesc dezinfectanți diluați.
Apare o taxă nouă: taxa pe CO2 pentru mașinile intens poluante.
Primăria cheltuiește milioane de euro pe iluminatul de Crăciun, în condițiile în care cartiere întregi rămân fără apă curentă.
Un spectacol de dans făcut de dansatori fără haine este un act artistic.
Femeile nu merită aceleași drepturi cu ale bărbaților.
Persoanele de același sex pot adopta copii.
E ok să bombardezi o țară totalitară, în numele instaurării democrației.
Ne putem decide singur genul, independent de înzestrarea fizică.
Dacă statul nu îți face dreptate, îți poți lua dreptatea în mâini.
Eliminăm călătoriile cu avionul pentru a diminua amprenta de carbon a familiei.
Reducem consumul de apă cu 90% pentru că în țările din lumea a treia se moare de sete.

....

Am avut și continui să am surprinderea de a vedea în cercuri de oameni, pare-se, educați, cum toate cele de mai sus (și multe altele) devin acceptabile "atâta vreme cât nu ma deranjează pe mine ... ".
Cu alte cuvinte, "eu vă tolerez orice, atâta timp cât mă lăsați în pace să trăiesc cum vreau eu".
Exact ce și-ar dori orice abuzator, instigator, revendicator, che guevarist: să fie lăsat să-și facă damblaua, atâta vreme cât nu deranjează vizibil pe cineva anume din majoritatea dominantă.
Și treptat, cu atenție, migală, răbdare și perseverență, ajung să deranjeze fără drept de apel pe toată lumea.
Și apoi hop!, se trezesc cei de dinainte "păi stați măi, că nu așa am zis".
Replica evidentă a celor care se urcă pe tăcerea și imprudența celor inerți: "păi tocmai asta e, că n-ați zis nimic. Muhahaha ... Țapă! ".

După cum spuneam, oameni, pare-se, educați.
Nu știu unde le este spiritul civic, gândirea critică, simțul măsurii, vederea panoramică asupra fenomenelor și impactului lor, simțul comunitar ...
Sub imperiul lui "toți ne dăm cu părerea", în numele unui political correctness imberb, am ajuns să nu mai știm să ne spunem părerea sau și mai și, să ne temem să o facem ca nu cumva să fim judecați.
Nu înțeleg acesta lipsă acută de asumare și mă tem profund de individualismul feroce prin care "atâta vreme cât mie mi-e bine, iți dau ce drepturi vrei".
Este noua față a toleranței prin care nu mă opun, atâta vreme cât nu mă calci pe coadă.
Deci, practic, m-aș opune, dar "norocul tău".

"Lasă, măi, ție să-ți fie bine!"

Dar dacă s-ar gândi la efectele cumulate și pe termen lung ale lucrurilor față de care nu se opun, dar la care s-ar opune dacă ar avea mai mult curaj?
Dacă ar gândi în perspectivă?
Dacă ar fi un început de dezbatere onestă și la vedere cu toți cei implicați?
Dacă ar face exercițiul democrat până la capăt?

Disting aici două abordări comportamentale:

  • prima, de a nu mai lua atitudine în fața a nimic - de a nu ne mai păsa de ce se întâmplă, atâta vreme cât noi ne păstrăm status quo-ul.
Simptomul "Am și așa atâtea pe cap".
Din lipsa de conștientizare a unghiurilor moarte ne trezim sugrumați de cei pe alegem să îi tolerăm din ignoranță.
  • a doua, de a ignora alternativa la viața pe care o trăim.

Simptomul "Merge și așa, de ce să schimbăm ceva?"
Momentul în care ne este indiferent ce drepturi avem, începem să ni le pierdem.

Și dacă se nimerește vreun chior care să se prindă de fenomen și care să țipe "Lupul! Lupul!", se trezește marginalizat pe motiv de intoleranță și lipsă de deschidere.

Comunități? Care comunități? Adunătură ni se potrivește mai bine.
Sau turmă.


Comments