RALUCA MIHĂILĂ

cat avem voie sa acceptam sa fim trasi in jos? pai deloc. dar o facem. o facem cu totii ... pentru ca avem senzatia ca poate nu suntem atat de sus pe cat ne credem cateodata. sau pentru ca ne pasa. ori pentru ca pur si simplu nu stim cum sa meritam mai mult decat avem, mai mult decât suntem. doar ca nu vom ajunge sa urcam atat timp cat continuam sa coboram. daca nu lasam in urma cadavre sau suflete suferinde, de ce sa ne mai uitam inapoi si să nu ne oferim viitorului din fata noastră? daca nu facem rău în jurul nostru,  cred că merităm compania oamenilor fericiți, iar cine e fericit nu ne face rău. daca ar putea, pana si timpul s-ar intoarce inapoi uneori ... doar asa, că sa mai puncteze cate ceva. dar nu este întâmplător ca nu poate. asa incat, de ce am forta noi gravitatia doar pentru ca suntem Homo Sapienși? "uite-te incotro mergi!", indeamna instructorul auto. "uite-te pe unde mergi!", spun adesea parintii copiilor. "uite-te inainte sa trec...

ma pot invidia?  Nu, dar acum stiu.  E calda senzatia si ceea ce imi vine sa imi spun este  "ah, daca as putea sa traiesc ce traiesc acum!" sa iubesc e altfel decat cu norisori, fluturasi, floricele si atat?  Nu, dar acum stiu. E ... oarecum senzatia. ca daca tu iti auzi vocea intr-un fel, nu inseamna ca asa si e?  Da.  E ca atunci cand te inchizi intr-o concluzie, dar iti dai voie sa te razgandesti in numele unui adevar mai bun. ca toleranta si intoleranta nu sunt doua fatete ale aceleiasi monezi? Nu, dar acum stiu. Toleranta sta spate in spate cu egoismul, iar intoleranta cu compasiunea.  ca ochii tai si ochii mei se pot uita in aceeasi directie, fara a vedea la fel? Da. Dar am aflat si ca matematica e relativa pentru ca drumurile paralele ajung sa se intalneasca, dreptele pot deveni segmente din cauza unui punct ... nevralgic, iar sfera poate fi, de fapt, un simplu cerc cu vise neondate de preamarire. ca nimic ...

Care e motivul pentru care oamenii dau cu piciorul? Ce vierme le-a intrat în creier și le zăpăcește circuitele? Cum sa vrei sa fii văzut dacă tu nu catadicsești sa te vezi pe tine?

Care sunt limitele permisiunilor unora fata de ceilalți? Care sunt limitele neînțelegerii de sens? Unde mă termin eu și unde începi tu? De ce devin lucrurile neclare? Ce le face clare? In ce se divide universul? In sentimente mai mici? Cum ajungi sa faci parte, fara a-ți fi dat concursul? Sau cum ajungi sa fii pe dinafară, deși te știai înăuntru? Îmi vine să mă ling pe o rana pe care nu cred că o am. Sau pe care, cel puțin, nu pot pune mana. Sau ochii. Mi-am uitat acasă ochelarii de soare. Uf, trebuie sa stau cu ochii mijiti. Și o sa vad prea clar din nou! Dar na, acum nu mă mai întorc din drum. Linișteo! Vino-mi înapoi! Vreau sa alerg alb-negru până îmi explodează toate culorile din suflet.

Cred că putem fi extraordinari împreună în loc să fim obișnuiți separat. 48 de ore pe zi. 14 zile pe săptămâna. În situații de criza, nu te blochezi. Continui.

Lectura este in mod cert accesibila tuturor. Că place sau nu, e altceva. Depinde de fiecare creier. Depinde de fiecare suflet. Fericirea, la fel. Și precum lectura, ea poate placea sau nu. Depinzând de aceiași factori. Pentru că nu-i așa, exista cazuri in care avand-o, ajungi sa pui in balanta doua noi talere: "să stiu sa mențin" vs "să continui sa caut". Pentru unii este mai convenabila a doua pentru că este neangajanta. Iubirea este și ea accesibila oricui se lasă. Găsit. Și iubind. Dar cum rămâne cu împlinirea? Ea in sarcina cui cade? Pentru că în mod clar nu e de ajuns să știi ce știi, să știi ca nu știi, sa vrei și să faci. Mai e ceva acolo. Lipsa.

Mă apasă. Cerul. Pământul. Aerul. Focul. Vântul. În aceeași măsură în care mă înaltă. Oricât de fericita aș fi, absconsul întunecimilor  imi bate la ușă. Îmi sufla in ceafa. Mă roade până la os. Imi face cu ochiul. Mă stie prea bine și mă iubește intr-atat încât nu vrea sa renunțe la mine. E ca un adolescent teribilist ... Îndrăgostit. Care nu renunță la prima lui iubire pentru nimic în lume. E bine. Neimplinirea te mentine treaz. Eu vreau sa fiu trează. Intr-atat de trează, încât să simt cum aerul rarefiat al înălțimilor viselor îmi devine morfina. Că sa îmi fie țărâna ușoară. Somnul lin. Și realitatea aromata.

prim planul nu are nici un farmec fara neclaritatea fundalui care ii confera ... un statut. pentru ca il face vedeta. degeaba vedem ce ni se arata, daca nu avem contextul tuturor celor pe care nu le vedem clar frica scapata de sub control e intr-atat de aici, langa tine, incat iti baga degetele in ochi e cat vrea  muschii ei de paralizanta e acaparatoare e posesiva si teritoriala e energofaga. ce nu e frica? nu e fericire pentru ca un prim plan nu poate fi si in plan secund in acelasi timp, chiar daca el se crede asa. am facut-o din nou iar m-am temut de fericire si am trantit-o in plan secund intr-un moment de incoerenta logico-emotionala. ati auzit de trac de fericire? ei bine, exista au uitat insa sa il bage si in dictionar ca locutiune. fericirea e un lucru marunt, dupa cum spunea vorba unui cantec da e intr-atat de marunt incat se trage inapoia sinelui si a emotiei care ne motiveaza actiunile: frica. am bruiat ce tine de noi cu lucruri care tin d...

Ești judecat. Și nu iti convine situația asta. Normal. Cui i-ar conveni? Asa că te revolți, apoi te calmezi, stai, stai, stai ce stai ... Până începi și tu să judeci și să te revolți și mai abitir. Te aperi lovind nemilos. Cum te face asta mai bun decât cel care te judeca in mod nedrept încă de la început? Cumva reacția greșită făcută din legitimă apărare este mai puțin condamnabilă, atâta timp cât nu e fatala și îți lasă suficient răgaz pentru luciditate? Eu cred că nu.

Îmi vine câteodată sa îți citesc ciornele gândurilor mele ca sa poți să mă înțelegi mai bine. Să vezi și apoi să accepți diferențele dintre noi. Sa vezi prin ochii mei cum încrederea, toleranța și dorinta adevărată de a înțelege duc departe. Și chiar dau roade. Sau cum înverșunarea nu face nimănui bine. Cum orgoliul ia forme din cele mai subtile. Cum răbdarea este samanta cea mai de preț când plantezi ceva trainic. Cum sa nu ai orgoliul de a te închide in concluzii și să lași loc alternativei, noutății, diferenței, schimbării. Cum a fi deschis la minte vizavi de lumea de azi nu exclude toleranta fata de cineva educat diferit o generație în urma. Dar m-ai făcut să inteleg  că vrei sa ți le scriu direct pe curat.

Langa mine un domn își trage nasul odată la doua respirații. Ii e atât de dens suflul, încât ai zice că practica "fire breath"-ul yoghin. Dar nu. Practic se crede singur in tren și ii pasa prea puțin. Cu patru scaune mai în fata mea, câțiva orășeni se cearta  pentru că ghiseul CFR le-a dat bilete pe aceleași locuri. Și cum toleranța este zero în ambele cazuri, par a se certa până la destinație, fara nici un rezultat. Fără înțelegere concluzia este intotdeauna "lose-lose". O chinezoaica venită, probabil, in vizită prin Romania, da coate adanci ca sa înainteze prin vagon. Lipsa de educație poartă însemnele globalizării. Pe geam se vad cladiri și câmpii lăsate în decrepitudine de catre cei care s-ar cuveni să se ocupe de ele. Dar se vad și încercări frumoase și c...

Lumina îneacă fara milă toate sensurile unui întuneric corect. Adâncimile devin suprafață netedă, non-sinapsiala și fără fond. Soarele inunda în aceeași măsură în care da foc. Nu ii scapă nimic. Nici macar ce este meritoriu in obscur.

Lupul nu doare ca celelalte  animale.

Mă întreb in ce măsură pot fi dezbinate sufletele apropiate de dragostea de adevăr și respectul reciproc. Și ce înseamnă daca aceasta dezbinare se poate produce ... ca apropierea celor două suflete suferea de goluri de aer sau că dezbinatorul (fie el   îndoiala, judecată, rautatea, boala) este mult  mai puternic. Considerând că nimic nu se întâmplă fără motiv, cum trăiești cu răspunderea faptului că ai putea  fi dezbinatorul a ceva ce ai considerat dintotdeauna conectat prin legături sfante ? Cum te mai uiți în oglindă, stiindu-te ... vinovat? Cum continui, văzând cât rău lași în urmă? Este, cumva, raul pe care intențiile tale bune îl provoaca, dovada faptului că ești pe drumul greșit? Ce trebuie sa fie, e. Nu se forțează. Nu știu, insa ... daca ar...

Mi se pare destul de nedrept să fim interconectați unii cu alții .... și toți cu toți. De ce ar trebui sa răspund eu de ce simte altcineva in raport cu mine? De ce sa fiu eu in coma doar pentru că altcineva nu si-a luat medicația? Refuz.

M-ai apropiat de o noua teamă ... Cea de singurătate. Pana să mă obișnuiesc cu noi, nu o aveam.

-Stii? -Ce? -Intre noi exista niste diferente. -Stiu. Și e foarte bine că există. Doar așa creștem ... ne completam. -Mie mi-e frica. -De ce? -Pentru ca am putea ajunge sa ni le reproșam. -Ai strigat vreodată în gura mare la teamă? -Cum sa strig? -Cum se striga. Ca la sorcovit. -Nu. De ce? -Ca sa o pui pe fuga și ca sa incepi si tu sa trăiești!

-... -... -...! ...? :( -Saru'mana pentru masa. A fost foarte buna. -Cred că nu ne ințelegi rolurile. -Adica? -Adica eu nu sunt aici ca sa îți fac ție de mâncare. -... -Sunt aici ca să înțelegem. Ca sa ne iubim. Ca sa facem. Ca sa fim. Odată pentru totdeauna.

e mijlocul zilei. ma uit in jur ... ma uit in trecut ... intrezaresc spre viitor ... si ma mir in aceeasi masura in care ma linistesc la gandul ca absolut nimic din ce traim nu este nefiresc. sunt coplesita. uneori ma surprind incruntata, desi nu cred ca ma ingrijoreaza nimic. probabil ca mimica-mi indelung aspra si analitica si-a creat acest reflex de incrancenare a sprancenelor si impreunare usor ridicata a buzelor. acum sunt doar napadita de frumusetea covarsitoare a tot ceea ce ma inconjoara. imi vine sa tac si sa continui sa ascult ploaia  si pasarelele. tot ce avem nevoie sa auzim, de fapt, deja se aude trebuie doar sa facem putina liniste. Daydream quilt sursa foto: pinterest