Tentatie reprimata de habotnicofobie

Vad in jur cum persoane care par a fi impecabile din punct de vedere comportamental, care fac totul ca la carte, oameni cu dare de mana si morali, persoane cu darul filantropiei si al obrazului mereu intors, oameni inflacarati de dorinta de a face bine si de a fi corecti, primesc de la viata fel si fel de necazuri.

Stiti cum se spune, ca pe oamenii buni ii ia Dumnezeu la El pentru ca are nevoie de ucenici  de calitate pentru imparatia Sa; sau cel putin aceasta era explicatia primita cand intrebam cu voce tare de ce cutare om bun nu a trait mai mult, de ce nu a fost lasat sa se bucure mai mult de cele lumesti. Si ma incearca, in acest context, o tendinta de a nu mai face totul corect, de a iesi putin din canoanele bunului simt si al minimei moralitati pentru a ma asigura ca ... nu imi va da viata cu tifla cand mi-e lumea mai draga. Si imi vine uneori sa strig a revolta 'Nu sunt un om bun, merit sa traiesc aici, in lumea asta rea, a sufletelor si ingerilor decazuti, aici in singurul univers stiut!'.

Si apoi imediat imi revin din aceasta stare de fond profund ipocrita, pentru ca imi dau seama ca niciodata nu stii totul, poti cel mult sa te rezumi la aparentele afisate de ceilalti si pentru ca absolut niciodata nu trebuie sa faci vreun compromis de la tine insuti sperand, fara nici o urma de bun simt, ca vei fi recompensat de viata!!
Asa ca tac din gura si fac in continuare ce imi dicteaza constiinta, pastrandu-ma insa intr-o relatie foarte timida, dar constanta, cu biserica; nu stiu, nu pot altfel. Ce-o fi, o fi!

Imi amintesc un pasaj genial redat de Dan Puric in cartea "despre OMUL FRUMOS"* in care era povestita o calatorie a mai multor batrane dintr-un sat romanesc, catre SUA. Contextul si scopul calatoriei nu sunt importante aici; asadar erau in avion, povesteau, si la un moment se intra intr-o zona marcata de turbulente si avionul se misca intr-un fel care a bagat pe majoritatea in panica. Cu o exceptie: o taranca batrana, admonestata duios: "Matusa, nu ti-e frica? Stai jos pe scaun!" iar raspunsul candid a venit in secunda urmatoare "Nu mi-e frica. Mi-am facut o data cruce. Io la Dumnezeu nu insist. Ajunge".

Consider ca orice alte cuvinte ar fi de prisos.

* din care voi reda aici din memorie