Asta simt

    ''Fixarea nefericirii in rigori. Tot ceea ce ai formulat in cuvinte devine mai tolerabil si este degradat ca intensitate. Asta este terapeutica. "Starile depresive pe care le-am petrecut in viata puteau sa ma duca la nebunie sau la ratare completa; faptul ca le-am formulat a avut o eficacitate remarcabila."(E.Cioran)

      ''Scriu precum vorbesc cu cineva, pentru ca imi place aceasta indeletnicire. Traind izolat, neputand comunica prea mult cu oamenii, stau de vorba adesea cu mine insumi, fac muzica si, cand gasesc ceva interesant, iau note pentru a mi le reciti mai tarziu. Nu-i vina mea daca aceste simple notite sunt in forma de versuri si cateodata par vaiete. Nu sunt decat pentru mine''
(G.Bacovia)
  
     Am fost intrebata de ce nu vorbesc despre lucrurile pe care le scriu aici. De ce aleg drept prima forma de a transmite ce gandesc, scrisul, si abia apoi, dupa ce eventual suscit interesul cuiva interesat de subiect, accept sa discut. Pentru ca nu bag sub pres ce cred, nici nu (mai) inchid totul intr-un caiet prafuit.

    Pentru ca sunt trairi interioare, sunt nelinisti, sunt concluzii, sunt pareri personale, sunt schimonosiri eminamente "de interior". Orice zgomot de fond care ar aparea inainte ca ele sa-si primeasca hainutele care le apara de frig le-ar denatura sensul, le-ar strivi sub propria lor greutate. E ca si cum ai lua un nou-nascut fara imunitate si i-ai da cu pipeta alergeni. Cel mai prost "bun-venit" in viata. Linistea si ragazul sunt cel mai bun lichid amniotic al luciditatii mele. Atat cat mi se arata ea...

    Imi apar trairile si gandurile la fel cum o lupoaica isi apara puii. Prin aceea ca le las sa se formeze neingradindu-le in nici un fel, le accept, incerc sa le inteleg, si incerc sa le exprim intr-un mod nedetrimental lor. Daca ar fi sa opinam asupra celor care isi arunca spre lume, neprotejate, gandurile, am ajunge la aceia care au curajul (sau tupeul) sa isi strige of-ul in mijlocul strazii. Sa urle la viata. Acestia sunt fie artisti boemi, fie indragostiti fara speranta (de revenire la ratiune, sau de implinire sufleteasca), fie oameni ajunsi pe culmea disperarii. Eu nu (mai) sunt nici una din astea, asa ca ... din cand in cand (ma fac ca) scriu. E felul meu de a ma manifesta "public", cand aleg sa nu tin inauntru. De a iesi din mine, fara a abuza de universul celorlalti.
    Pentru ca este pacat sa intrerupi abrupt un fir logic printr-un risc al non-continuitatii limbajului, printr-o roseata de obraji, printr-o lacrima, printr-o tuse sau nevoia de a-ti drege vocea. Desi autentice, toate aceste simptome ale umanitatii corup de la mental, de la, sa-i spunem generic 'critica ratiunii pure'.
     Pentru ca nu sunt actrita, sunt doar un personaj al propriei vieti, al carui scenariu nu va fi facut niciodata public ... in intregime.
    Pentru ca vreau sa las tot ce imi trece prin minte si inima sa se valideze pe sine ... sau sa se infirme, cautandu-si calea prin lume, inapoi in mine. A le pastra in mintea-mi ar fi un gest egoist, posesiv ... ele toate trebuie sa zburde inspre unde vor fi chemate.

     In liniste si in scris, gandurile se aseaza mereu altfel, mai domol, mai adevarat si nu sunt inoportunate de lovitura cu aerul!