Razmerita

Se vorbește mult despre alienarea omului sub mai multe forme: singurătate inutilă nefortata, ego explodat, sociopatie refulată, exacerbarea formei in detrimentul fondului, afișarea trepidanta a intimităților.

Sigur ca e loc de aducerea laolaltă a oamenilor altminteri singuri.
Sigur că pentru unii din noi este nevoie de un impuls pentru a ieși din casa, altfel ne-am petrece viața in colțul ideal: cel umbros, cu acces la apa potabilă si din care vezi o lume care nu te vede.
Sigur că solitudinea extrapolată la o viață de om insingureaza maladiv.

Dar dincolo de toate acestea, eu militez pentru o reconsiderare decenta a socializării.
De la fenomenul care ne invita in afara alienarii am ajuns la extrema opusă in care totul trebuie sa se petreacă alături de oameni.
Sau animale.
Să nu mâncăm singuri, sa nu citim singuri, sa nu mai avem birourile noastre, sa socializăm când cumpărăm pâine la alimentara, sa schimbam impresii amabile când ne luam biletul de tren, sa conversam cu taximetristul care ne duce la Dristor, să întrebăm un prieten înainte să luăm o decizie ... caci, nu-i așa, in oricine putem găsi ceva bun și niciodată nu putem fi 100% de noi înșine.

Dar trebuie sa fim?

Cred in igiena solitudinii.
Cred in nevoia de sens din tine însuți.
Cred in decenta lipsei de interlocutori când îți asculți inima.
Sau mintea.
Cred în liniște și lipsa de verbalizări.
Cred în taceri.
Cred în pagini goale.
Cred în sonor dat la minim.
Cred în ochi închiși.
Cred în draperii trase.
Cred în geamuri inchise.
Cred în robineți opriți.
Cred în mașini parcate.
Cred în calculatoare shut down.
Cred in dulapuri goale.

Cred în lumina dinăuntru.
Pe care nu o vezi când ceilalți fac deranj.