diferentele ne fac la fel
Prioritizarea.
Cu totii stim ca avem nevoie de ea ca sa reusim sa ne alegem cu ceva in viata asta, insa a incepe un astfel de proces implica al doilea cel mai neplacut lucru pe care trebuie sa il facem: sa spunem NU.
Unii il pun pe locul 1, asa vor ei sa prioritizeze :).
Eu cred ca locul 1 trebuie sa fie rezervat unui lucru incomparabil mai greu de facut: sa afli. Ce vrei, ce cauti, incotro, cum, cat, unde, cu cine, de ce, pentru cat timp.
De abia dupa ce afli raspunsul la succesiunea asta, poti incepe sa spui NU. Pentru ca stii cui.
Pana atunci, bezmeticesti si te adaptezi continuu la stimuli si starile tale de moment.
De ce e cel mai greu sa afli.
Pentru ca a afla inseamna a cauta in tine. Continuu. Si cum suntem organisme vii, mereu in miscare, cu multe felii de masti puse pe fete si suflete, aceasta cautare poate sa devina un demers antropologico-psiho-somatic extrem de complex si din care nu multi ies cu mintile la ei.
Rata auto-inselatoriilor este una zapacitor de mare din cauza multor cauze: instinct de conservare (care ne tine departe de adevarurile dureroase), presiune sociala (care ne tine captiva ideii de integrare in comunitate), educatia (traditii din familie si mediu, acces la resurse din toata lumea, gradul de curiozitate personala), frecventarea de anturaje cat mai diverse (pentru a capata perspectiva), calatoriile in afara tarii (pentru o plasare corecta in spatiu si timp) si lista poate continua cu gândire critica, valori și multe altele.
Nu mai zic de greutatea de a accepta un eventual rezultat frustrant, odata ce ai avut curaj sa te vezi asa cum esti.
De ce nu e floare la ureche nici sa spui NU.
Pentru ca a pune pe primul loc cu simt de raspundere o activitate, un om sau o idee presupune a detrona cu acelasi simt de raspundere orice alta activitate, orice alt om si orice alta idee din lumea asta.
Cum sa nu fie greu sa alegi de o maniera atat de abrupta?
Tu stai, voi toti plecati.
Sigur ca locul 2 nu e tocmai jignitor, la fel cum locul 3 nu e de colea - pana la urma, ambele sunt pe podium.
La fel cum de fapt ramane onorant sa fii si in top 10, doar ramai in carti, nu?
Da, dar nici unul din locurile astea nu este locul 1.
Bleah!
Fir-ar ea de competitivitate care te face sa simti ca rupi din tine atunci cand esti fortat sa incepi, tu ca fericit posesor al locului mai mic decat 1, sa stai la rand.
Nici tu stii in prima faza daca te interseaza cine / ce te-a detronat, cat esti suparat pe viata ca s-a intamplat pur si simplu.
Pe ei, pe mama lor! Nu meriti asa ceva! Bai, nu meriti, înțelegi?
Si dupa cateva saptamani, facand asta 24/7 si incepand sa vezi si consecintele detronarii tale, incepi sa afli. Ce vrei tu de fapt, ce cauti, incotro, cum, cat, unde, cu cine, de ce, pentru cat timp.
Daca nu cumva iti activasei aceasta introspectie inainte de a fi pus in fata unui loc inferior locului 1, cu siguranta ti se activeaza acum.
Si etapele prin care treci sunt:
- surpriza puseului egocentric - "cum adica locul 2? cine te crezi tu sa îmi spui mie cine sunt?"
- revolta - "dar eu credeam ca sunt cea mai importanta persoana din viata ta!"
- autopromovare in numele lamuririi - "stii? m-am gandit si cred ca e bine sa vorbim despre treaba asta ... ca sa intelegem mai bine where we stand"
- acceptare - "mda, inteleg, deci atat contez"
- repozitionare vs. declaratie finala: "bine, atunci hai sa iti spun cum stau lucrurile si in ceea ce ma priveste pe mine" / "nu stiu cum pot sa continui asa"
- accept si renegociere vs. despartiri in numele diferentelor ireconciliabile: "uite, eu cred ca ... Tu ce crezi?" / "pa".
Locul pe care ti-l ofera cineva nu trebuie sa fie acelasi cu cel pe care il oferi tu inapoi.
Nu e vorba de schimb atunci cand esti in etapa de cautare. Devine schimb atunci cand incepi prioritizarea, așa încât nu are importanta ce cred ceilalți despre tine, atâta vreme cat ție iti este foarte clar ce reprezintă ei pentru tine.
Iar daca se intampla sa fii dezamagit de cum esti plasat in viata cuiva, nu trebuie sa iti schimbi prioritatile daca pentru tine preferintele raman aceleasi. Dar cel putin o faci in cunostinta de cauza si fara presupuneri, pentru ca in mod cert ai investit cu incredere si asteptari acolo unde nu aveai fundament.
Stiti cum e sa investiti ani de zile, incurajat de celalalt si cu promisiuni continue ca va fi bine, la un proiect pentru care dati tot, si repet, tot, pentru ca apoi sa auzi de la acelasi cineva "a, chestia asta?"
Daca nu stiti, atunci va pot spune eu ca incepi sa faci cel mai greu lucru din lume: sa afli. Ce vrei, ce cauti, incotro, cum, cat, unde, cu cine, de ce, pentru cat timp. Sa cauti pana intelegi. Odata demarat onest un astfel de proces, concluzia ramane deschisa pentru ca este la fel de vie precum devii tu cand iti dai seama ca nu te poti baza pe ce credeai ca e acolo.
Aceasta stare de vietate este un fel de eliberare pentru ca te desprinzi de orice fel de certitudini.
Sigur, ea doare.
Cu totii stim ca avem nevoie de ea ca sa reusim sa ne alegem cu ceva in viata asta, insa a incepe un astfel de proces implica al doilea cel mai neplacut lucru pe care trebuie sa il facem: sa spunem NU.
Unii il pun pe locul 1, asa vor ei sa prioritizeze :).
Eu cred ca locul 1 trebuie sa fie rezervat unui lucru incomparabil mai greu de facut: sa afli. Ce vrei, ce cauti, incotro, cum, cat, unde, cu cine, de ce, pentru cat timp.
De abia dupa ce afli raspunsul la succesiunea asta, poti incepe sa spui NU. Pentru ca stii cui.
Pana atunci, bezmeticesti si te adaptezi continuu la stimuli si starile tale de moment.
De ce e cel mai greu sa afli.
Pentru ca a afla inseamna a cauta in tine. Continuu. Si cum suntem organisme vii, mereu in miscare, cu multe felii de masti puse pe fete si suflete, aceasta cautare poate sa devina un demers antropologico-psiho-somatic extrem de complex si din care nu multi ies cu mintile la ei.
Rata auto-inselatoriilor este una zapacitor de mare din cauza multor cauze: instinct de conservare (care ne tine departe de adevarurile dureroase), presiune sociala (care ne tine captiva ideii de integrare in comunitate), educatia (traditii din familie si mediu, acces la resurse din toata lumea, gradul de curiozitate personala), frecventarea de anturaje cat mai diverse (pentru a capata perspectiva), calatoriile in afara tarii (pentru o plasare corecta in spatiu si timp) si lista poate continua cu gândire critica, valori și multe altele.
Nu mai zic de greutatea de a accepta un eventual rezultat frustrant, odata ce ai avut curaj sa te vezi asa cum esti.
De ce nu e floare la ureche nici sa spui NU.
Pentru ca a pune pe primul loc cu simt de raspundere o activitate, un om sau o idee presupune a detrona cu acelasi simt de raspundere orice alta activitate, orice alt om si orice alta idee din lumea asta.
Cum sa nu fie greu sa alegi de o maniera atat de abrupta?
Tu stai, voi toti plecati.
Sigur ca locul 2 nu e tocmai jignitor, la fel cum locul 3 nu e de colea - pana la urma, ambele sunt pe podium.
La fel cum de fapt ramane onorant sa fii si in top 10, doar ramai in carti, nu?
Da, dar nici unul din locurile astea nu este locul 1.
Bleah!
Fir-ar ea de competitivitate care te face sa simti ca rupi din tine atunci cand esti fortat sa incepi, tu ca fericit posesor al locului mai mic decat 1, sa stai la rand.
Nici tu stii in prima faza daca te interseaza cine / ce te-a detronat, cat esti suparat pe viata ca s-a intamplat pur si simplu.
Pe ei, pe mama lor! Nu meriti asa ceva! Bai, nu meriti, înțelegi?
Si dupa cateva saptamani, facand asta 24/7 si incepand sa vezi si consecintele detronarii tale, incepi sa afli. Ce vrei tu de fapt, ce cauti, incotro, cum, cat, unde, cu cine, de ce, pentru cat timp.
Daca nu cumva iti activasei aceasta introspectie inainte de a fi pus in fata unui loc inferior locului 1, cu siguranta ti se activeaza acum.
Si etapele prin care treci sunt:
- surpriza puseului egocentric - "cum adica locul 2? cine te crezi tu sa îmi spui mie cine sunt?"
- revolta - "dar eu credeam ca sunt cea mai importanta persoana din viata ta!"
- autopromovare in numele lamuririi - "stii? m-am gandit si cred ca e bine sa vorbim despre treaba asta ... ca sa intelegem mai bine where we stand"
- acceptare - "mda, inteleg, deci atat contez"
- repozitionare vs. declaratie finala: "bine, atunci hai sa iti spun cum stau lucrurile si in ceea ce ma priveste pe mine" / "nu stiu cum pot sa continui asa"
- accept si renegociere vs. despartiri in numele diferentelor ireconciliabile: "uite, eu cred ca ... Tu ce crezi?" / "pa".
Locul pe care ti-l ofera cineva nu trebuie sa fie acelasi cu cel pe care il oferi tu inapoi.
Nu e vorba de schimb atunci cand esti in etapa de cautare. Devine schimb atunci cand incepi prioritizarea, așa încât nu are importanta ce cred ceilalți despre tine, atâta vreme cat ție iti este foarte clar ce reprezintă ei pentru tine.
Iar daca se intampla sa fii dezamagit de cum esti plasat in viata cuiva, nu trebuie sa iti schimbi prioritatile daca pentru tine preferintele raman aceleasi. Dar cel putin o faci in cunostinta de cauza si fara presupuneri, pentru ca in mod cert ai investit cu incredere si asteptari acolo unde nu aveai fundament.
Stiti cum e sa investiti ani de zile, incurajat de celalalt si cu promisiuni continue ca va fi bine, la un proiect pentru care dati tot, si repet, tot, pentru ca apoi sa auzi de la acelasi cineva "a, chestia asta?"
Daca nu stiti, atunci va pot spune eu ca incepi sa faci cel mai greu lucru din lume: sa afli. Ce vrei, ce cauti, incotro, cum, cat, unde, cu cine, de ce, pentru cat timp. Sa cauti pana intelegi. Odata demarat onest un astfel de proces, concluzia ramane deschisa pentru ca este la fel de vie precum devii tu cand iti dai seama ca nu te poti baza pe ce credeai ca e acolo.
Aceasta stare de vietate este un fel de eliberare pentru ca te desprinzi de orice fel de certitudini.
Sigur, ea doare.
Dar se si vindeca.
Comments