alice in tara nimanui

cladesc in fiecare zi un etaj nou la casa noastra imaginara

imi inchipui cum se face ora la care trebuie sa vii acasa, iti aud masina ca se apropie, descui usa, intri in casa, eu nu am rabdare sa ma gasesti si vin sa te intampin.

ah, momentul in care iti vad ochii care mi-i vad pe ai mei!

dupa un scurt moment intens de regasire la final de zi, ma intrebi cum sta zidaria

iti povestesc ce planuri am cu noile etaje si cum as vrea sa ne dezvoltam imobilul pe inaltime ... iti arat schitele si te intreb daca perceptiile noastre asupra structurii de rezistenta corespund.

te uiti la mine ingrijorat ... si nu inteleg de ce

abia apoi imi explici

"de ce te las oare sa faci de una singura toate astea?"

imi trec mana pe sub a ta si iti spun ca nu le fac singura si ca te simt alaturi

"da, dar nu sunt acolo, chiar daca tu iti imaginezi asta"

"imaginatia muta munti....nu te mai gandi la asta", iti spun.
"muta munti imaginari", razi tu de mine.

ne imbracam apoi cu noi insine si incheiem seara pe ritmuri de incredere in celalalt.

a doua zi, inainte sa pleci, te apropii de mine si imi spui "te rog sa nu mai faci nimic pana nu reusesc sa ma alatur; asteapta-ma, caci va veni si ziua aceea".
iar eu iti raspund in gand, in timp ce te indepartezi "ori de cate ori intervine asteptarea, unul din noi va fi pe alt plan decat celalalt...si acolo trebuie sa ramana".

nu exista asteptari concomitente, reciproce.
sincronizarea trebuie facuta intotdeauna din mers, nu prin fixarea celui in miscare!