povesti de oameni mari

un film vazut recent mi-a adus aminte de cum imi faceam cort in casa, cand eram mica
era locul meu de suflet, cazemata mea fizica si emotionala
scopul nu era sa ma feresc ori sa ma ascund de alti oameni
ci sa fiu singura.
nu fara ei, ci doar cu mine
puteam sta si cu ceilalti dar vroiam sa aleg eu momentele in care sa fiu acompaniata
apropiam mai multe umbrele deschise si peste ele puneam un cearceaf sau o patura
inauntru imi luam o veioza mica pentru a-mi lumina intunericul
si stateam
ma simteam in siguranta.
era cald
si ori de cate ori scoteam capul sau ieseam cu totul simteam o senzatie de frig
ma obisnuisem la o alta temperatura decat cea a celorlalti
pentru ca oricine putea sa imi ridice patura aveam grija sa le spun dinainte ca daca au nevoie de mine sa ma strige, dar sub nici o forma sa nu ridice patura
stiam ca ma voi speria daca in intunericul-meu-luminat va intra cineva neanuntat
nu de putine ori mi s-a atras atentia sa am mare grija ca poate lua foc toata treaba
multi ani mai tarziu am inteles ca intr-adevar, vapaia cu care incerci sa faci lumina in tine poate antrena suficiente energii incat sa scuipe flacari.
ceea ce te lasa fara oxigen
si ajungi sa respiri ne-aer.

interiorul nu trebuie luminat cu forta
nu trebuie inchis in limitele unor pereti din material impermeabil
si in nici un caz nu se cere ferit de neprevazut

nu poti cere lumii sa bata la usa inainte sa isi vare bocancii in viata ta
dar poti fi pregatit
asteptandu-i
intr-un loc in care iti e cald si bine



Comments