povesti de oameni mari

un film vazut recent mi-a adus aminte de cum imi faceam cort in casa, cand eram mica

era locul meu de suflet, cazemata mea fizica si emotionala

scopul nu era sa ma feresc ori sa ma ascund de alti oameni

ci sa fiu singura.

nu fara ei, ci doar cu mine

puteam sta si cu ceilalti dar vroiam sa aleg eu momentele in care sa fiu acompaniata

apropiam mai multe umbrele deschise si peste ele puneam un cearceaf sau o patura

inauntru imi luam o veioza mica pentru a-mi lumina intunericul

si stateam

ma simteam in siguranta.

era cald

si ori de cate ori scoteam capul sau ieseam cu totul simteam o senzatie de frig

ma obisnuisem la o alta temperatura decat cea a celorlalti

pentru ca oricine putea sa imi ridice patura aveam grija sa le spun dinainte ca daca au nevoie de mine sa ma strige, dar sub nici o forma sa nu ridice patura

stiam ca ma voi speria daca in intunericul-meu-luminat va intra cineva neanuntat

nu de putine ori mi s-a atras atentia sa am mare grija ca poate lua foc toata treaba

multi ani mai tarziu am inteles ca intr-adevar, vapaia cu care incerci sa faci lumina in tine poate antrena suficiente energii incat sa scuipe flacari.

ceea ce te lasa fara oxigen

si ajungi sa respiri ne-aer.

interiorul nu trebuie luminat cu forta

nu trebuie inchis in limitele unor pereti din material impermeabil

si in nici un caz nu se cere ferit de neprevazut

nu poti cere lumii sa bata la usa inainte sa isi vare bocancii in viata ta

dar poti fi pregatit

asteptandu-i

intr-un loc in care iti e cald si bine