noi cu noi

azi am cazut. toti cadem, mai devreme sau mai tarziu. chit ca se intampla la sanius, la ski sau in casa, toti ne facem tandari la un moment dat.

unii cad cu gratie. eu am cazut ca o mamaliga lipsita de echilibru fix in mijlocul unei intersectii ultra circulate de la Universitate.
sau, cel putin, asa m-am vazut eu cu ochii mintii

stiti secunda aia in care simti ca ai calcat stramb si anticipezi caderea pe care deja nu o mai poti controla, poti cel mult sa faci o cruce cu limba si sa te rogi sa nu ajungi tumefiat? 

ei bine, am trait o astfel de clipa inegalabila in timp ce imi pregateam aterizarea cu moaca in mijlocul capacului unei guri de canal.

brusc m-am trezit pe jos, cu plasa de cumparaturi ajunsa prin vreun loc nestiut si nelaindemana mie, cu ochelarii de soare zburati de pe nas, cu privirea in pamant - la propriu - cu picioare chircite sub impactul cazaturii si cu senzatia dezabuzata de tipul "nu, nu s-a intamplat asta".

si stau acolo, nu ma pot misca.

nu vreau sa ma misc, incercand sa aman recensamantul pagubelor.

si stau

incercand sa ma adun mental

sa fi trecut jumatate de minut, maxim un minut ... timp in care, in acel punct nevralgic al Bucurestiului si in care lumea hoinareste hotarat, nimeni nu m-a deranjat ...

adevarul e ca la un asemenea impact, ai nevoie de liniste (!)

vag si surd aud vorbindu-se italiana (pentru o fractiune de secunda mi-am adus aminte ca la un moment dat imi propusesem sa invat italiana)...incet, incet, vocile se apropie si incep sa aud din ce in ce mai clar un grup de italieni care pareau speriati.

foarte speriati.

incomparabil mai speriati decat mine.

venisera langa mine, au coborat toti de la inaltimea lor pana pe pamant si au asteptat reactii. 

eu stateam si le ascultam interogatiile ingrijorate

a fost un moment din ala in care astepti cu sufletul la gura sa vezi daca baga mijlocasul gol sau rateaza si de data asta

mi-am ridicat privirea ... si am vazut un grup de turisti in jurul meu cu o privire care imi spunea "vai, esti bine? cum s-a intamplat?", "cara mia?" Mi-au oferit un servetel - sangele siroia dar nu aveam sa bag de seama decat mai tarziu - mi-au adunat plasa imprastiata pe jos, m-au ajutat sa ma ridic din pozitia imposibila in care ajunsesem... si au stat langa mine pana i-am asigurat prin gesturi ca pot merge si ma descurc.

cand i-am vazut acolo pe toti,  langa mine, m-au podidit lacrimile.
m-am emotionat vazand atata grija

nu stiu ce imi stergeam, sangele sau urmele unei mahniri fara margini care imi siroia pe obrazi a dezamagire, neputinta, tristete, durere fata de indiferenta noastra, a romanilor, fata de noi.

la kilometrul zero al Romaniei, intr-un moment foarte personal si dureros, un grup de turisti a fost cel care m-a facut sa simt ca "if you put ice, tutto bene".

sa continui cu "Lazarescu" pus in scena pe parcursul urmatoarelor 4 ore cat a durat obtinerea unei radiografii intr-un spital de stat si in care "auzi, mah, Floreasca da diagnostice pe ORL si ei nu stiu de capul lor!", "pare rau, nu mai avem filme pentru radiografie", "stati jos domnisoara, nu aveti nimic" sau "ah, de ce ati venit aici, trebuie sa mergeti la Coltea sau Panduri".

nu.

macar am aflat: fractura de piramida nazala.

puteam sa ma lovesc la cap si kaput...probabil ca si acum as fi fost pe jos.

din fericire, sunt rezolvabila.
din nefericire, a trebuit sa am incredere in niste necunoscuti pe un subiect despre care nu stiu absolut nimic. e sau nu e ceva, iau sau nu tratamentul asta?
ma frustreaza ingrozitor sa fie nevoie sa am incredere obligat-fortat.
da' nici sa ma apuc de medicina nu am nici un chef, recunosc.

tendinta imediata?
sa ma uit la toate nasurile din jurul meu, sa le analizez si sa le constat formele, imperfectiunile, frumusetea.
mereu iti atrage atentia prezenta in alt loc a lucrurilor care nu sunt la tine (pe moment sau defel)

noi, ca popor, nu stiu cat de rezolvabili suntem, insa ... eu continui sa sper. si speranta se alimenteaza si din turistii care vin sa ne viziteze.
pe noi, ne.
sau din putinii care ne tin vii motivele de a crede in mai bine, fie ei doctori remarcabili, trecatori pe strada, familie sau dusmani mai apropiati de tine decat cei mai buni amici.