Pretios ungher

     Din cand in cand imi rememorez copilaria la tara sau la oras, la joaca sau prin preajma celor mari, la munca la camp sau culegand struguri din via din curtea casei. Constanta? Prezenta bunicilor. Am avut (si continui sa am)  ca oricine doua perechi de bunici, dar memoriile pentru fiecare dintre ele au ramas in mine in functie de varsta pe care o aveam atunci cand s-au stins pe rand din viata, varsta incepand cu care nu am mai putut sa ma bucur cu ei si pentru ei, nu am mai avut cu cine sa ma contrez legat de cum se taie mamaliga cu ata, cum se framanta painea, cum se pune sau nu sare in mancare, cum se lasa fasolea fiarta la uscat in bataia soarelui timp de trei zile la rand, cum nu se lasa slanina pe masa ci se duce in pivnita, cum rosiile trebuie culese din gradina atunci cand trebuie nu cand ai chef, cum sa tin furca si grebla astfel incat sa nu ma chinui si cu foarte putin efort sa dau mai mult randament, cum morcovii daca nu sunt pliviti cand trebuie nu se dezvolta, cum fara marar si patrunjel salata sau ciorbele sunt fara gust, cum sa nu mai fugaresc gainile si sa le dau boane sa rontaie, cum sa mulg o vaca fara sa ma trezesc cu o coada peste ochi, cum din fiecare aluat pentru paine sa pastrez putin si pentru scoverzi cu zahar - ca desert, si alte atatea. Am invatat multe alaturi de ei in decursul vacantelor petrecute la tara dar cel mai mult si cu cea mai mare placere imi aduc aminte de privirea lor cand stiau ca gaseau in mine un sprijin ( nu fizicul ma ajuta, ci faptul ca nu vroiam sa stau si imi placea ce aveam de facut) si ma utilizau la maxim. Iar eu nici nu ceream altceva.
      Tin minte ca mie imi placea sa matur. Mult. Pentru un om normal as fi parut cel putin psihotica. As fi maturat zi si noapte, si inca nu am habar de ce. De la fiecare camera a casei, la terasa, multele trepte, in curte pana la ulita din fata casei. Nu ma mai saturam de activitatea asta. Pe ulita era putin mai greu pentru ca matura casei nu era, evident, potrivita si trebuia sa folosesc "tarn"-ul cum se spunea local, adica o matura din nuiele foarte dura si asimetrica si care imi ranea foarte tare mainile. Bunicului meu insa nu, credeam eu atunci ca are maini imbatabile, nimic nu le poate atinge. Imi mai placea sa sap, aveam la inceput o sapica speciala ca sa nu ma obosesc prea tare. Nu mi-a ajuns si am ales una cat mine de inalta pe care nu foarte greu am reusit sa o manevrez ca lumea. Tin minte ca imi placea sa culeg cartofii de pe camp si sa umplu dobolasi (saci mici) la fel cum tin minte cat de mult imi placea sa merg in caruta plina de fan proaspat adunat.
      In fiecare seara , dupa ce venea ciurda si se mulgeau vacile iar treburile casei erau gata, se iesea la poarta la barfa sau pur si simplu la taclale si la un relas binemeritat. Copiii de regula se jucau in fata casei tenis, volei, badminton, castel pana tarziu, sau (cum faceau majoritatea) se duceau prin sat pana la discoteca  (care intre noi fie spus se numea "La Porumbite" ). Eu mai mult de trei sferturi din timpul acesta il petreceam stand cu bunica mea pe banca de la poarta, si  rand pe rand mai veneau femei vecine care se intindeau la vorba tot asa, pana tarziu. As fi ascultat oricat povestile lor - care adeseori erau mici snoave si povete pentru oricine - si nu m-as fi plictisit. Ma uitam la cer - seninul de oras este un purice penibil fata de un cer intr-un sat de munte - si le ascultam. Mi se parea extrem de plictisitor sa merg cu ceilalti copii.
      Apoi a doua zi de la capat (evident, eu incepeam cu maturatul) toate treburile trebuiau puse si facute cu  randuiala. Pentru nimic in lume nu as schimba nimic din ce am trait acolo - consider ca am avut una din cele mai frumoase copilarii posibile tocmai pentru ca am avut bunicii (in spatiul lor vital!) care sa ma invete cu multa dragoste si rabdare tot ce stiau ei si imi puteau spune sau considerau ca imi va fi util in viata. Iar cand vine vorba de valori, nu exista nimic mai spiritual sau mai profund decat vorbele unor tarani autentici. Sunt sursa de la care intotdeaua a pornit totul.
      Este intr-un fel bine ca nu am avut un reportofon cu care sa inregistrez fiecare zi la tara pentru ca ma tem ca mult prea multe din zilele mele de acum ar fi fost petrecute ascultandu-le pe acelea din nou si din nou si din nou. Atatea zumzete si zgomote care frematau de viata chiar si atunci cand parea ca totul sta in loc si natura a uitat sa respire! Cu reportofon as fi trait in trecut. Astfel ca in lipsa lui aleg si uneori fara sa apuc sa aleg, retraiesc mental frumusetea vietii de copil la tara. 
       Inainte de fiecare vacanta de vara tin minte ca imi luam cu mine carti de citit pe principiul "daca ma plictisesc citesc". Nu stiu daca am citit mai mult de cateva pagini in tot timpul acela,  sau daca am facut-o a fost pentru ca o fi fost vreo lectura obligatorie pentru scoala.
      Ah, ritualul de la taiatul porcului sau al mieilor, nebunia cand avea loc cate o nunta sau inmormantare, ce tur de forta pentru a se face totul conform datinei! Un adevarat spectacol. Masina de facut carnati era preferata mea iar cuptorul imens pentru copt paine ma fascina prin puterea calorica pe care o putea degaja.
       Vreodata, dureri de spate de la stat prea mult pe scaun? Fereasca Dumnezeu!
      Am trait, alternativ, a doua parte (mai indelungata) a copilariei la oras. Viata era cu totul alta,  frumoasa si din aceasta postura. Dar recunosc faptul ca memoria imi joaca feste pe acest palier. Pentru ca la oras simteam ca nu stau decat pentru a face scoala. Viata se traia (pentru mine, atunci) altundeva. De nepretuit acei ani. Nu vreau sa ma gandesc la cat de incorsetati in betoane sunt toti copiii zilelor noastre. Pur si simplu nu vreau. Nu alearga prin livezi, prin padure, pe camp, nu isi aduna la piept  (cu o "binecuvantare-tip-scuipaceala" in prealabil)  norocei din fanul din sura..ce pierdere imensa a evolutiei si dezvoltarii umane!



Comments

Raluca said…
Inima de copil ramas la tara iti multumeste nespus