Daca nu ar exista limite, ar fi necesar ca fiecare inceput sa aiba un sfarsit?
Inventam, noi, societatea secolului XXI, o groaza de lucruri care zac in stiinta inca nedescoperita si care ne duc suflul speciei evoluate mai departe.
In momentul de fata lucrurile se desfasoara conform instalarii memoriei in om. In fiecare zi auzim, vedem, citim zeci de mii de informatii, insa sistemul de aparare al creierului face selectia si decantarea acestora astfel incat in final ramane ceea ce in mod ultim se considera cu adevarat important si meritoriu de a fi tinut minte. Altfel creierul nostru ar face implozie. Se sterg informatii pentru a se putea face loc altora. Tot asa oamenii care ne tranziteaza viata raman sau pleaca, in functie de evolutia pe care acestia o imprima in noi. Se sterg din sufletul nostru pentru a lasa loc pentru persoane noi. Din pacate sau din fericire, atat creierul cat si sufletul sunt "lacase de cult" limitate in spatiu si timp.
Vad insa ca ceva scapa dezvoltarii stiintifice si inventia se tot tergiverseaza: celulele stem ale primilor fiori de cuplu inca nedescoperit dar care freamata si scanceste sa se dezvolte in fiecare dintre noi. In orice poveste in doi totul porneste intotdeauna de la ceva: de la o privire, de la un mesaj scris, de la o vorba spusa in contextul potrivit amandurora. Exista un punct zero comun ambilor si care declanseaza istoria in doi. Rezultatul, insa, nu intotdeauna place si se cauta iesiri din impas, solutii, se creaza noi crize care ar sufoca un posibil tunel fara iesire si ar duce la o luminita. Cele doua personaje implicate, macar pentru ca sunt subiective, nu au capacitatea de a prezerva acesti embrioni primordiali, aceste minunate particele de noi insine care, tocmai pentru ca sunt la inceput, par sa nu aiba cum sa cada in greseala si pacat comun. Este punctul zero care ar trebui criogenat pentru atunci cand destinul celor doi a ajuns in punctul in care nu se mai intrevede nici o iesire si nici unul dintre ei nu mai stie incotro s-o apuce sau cum sa se descurce. Nu le mai sunt suficienti ei lor insile. Criogenia ar putea fi insa scanteia cu potential de re-explozie.
Intrebarea este: cate celule stem de acest tip aduna un om pana la finalul vietii? Cate povesti considera a fi neincheiate si pe care le-ar relua fara nici o ezitare? Daca raspunsul este "zero" atunci deciziile luate au fost conforme cu trairea generala a sufletului si a ratiunii. Daca raspunsul implica un numar mai mare decat 1 (sau da cu virgula :) ) omul in cauza ramane un nefericit si nehotararea este cuvantul de ordine al personalitatii sale. Daca insa raspunsul este 1 ... neputinta reintoarcerii in timp si a reinceperii unei noi povesti paralele cu cea esuata din inertie, anulata astfel prin prezervarea primei clipe, i-ar putea reconfigura intreaga fiinta.
In momentul de fata lucrurile se desfasoara conform instalarii memoriei in om. In fiecare zi auzim, vedem, citim zeci de mii de informatii, insa sistemul de aparare al creierului face selectia si decantarea acestora astfel incat in final ramane ceea ce in mod ultim se considera cu adevarat important si meritoriu de a fi tinut minte. Altfel creierul nostru ar face implozie. Se sterg informatii pentru a se putea face loc altora. Tot asa oamenii care ne tranziteaza viata raman sau pleaca, in functie de evolutia pe care acestia o imprima in noi. Se sterg din sufletul nostru pentru a lasa loc pentru persoane noi. Din pacate sau din fericire, atat creierul cat si sufletul sunt "lacase de cult" limitate in spatiu si timp.
Vad insa ca ceva scapa dezvoltarii stiintifice si inventia se tot tergiverseaza: celulele stem ale primilor fiori de cuplu inca nedescoperit dar care freamata si scanceste sa se dezvolte in fiecare dintre noi. In orice poveste in doi totul porneste intotdeauna de la ceva: de la o privire, de la un mesaj scris, de la o vorba spusa in contextul potrivit amandurora. Exista un punct zero comun ambilor si care declanseaza istoria in doi. Rezultatul, insa, nu intotdeauna place si se cauta iesiri din impas, solutii, se creaza noi crize care ar sufoca un posibil tunel fara iesire si ar duce la o luminita. Cele doua personaje implicate, macar pentru ca sunt subiective, nu au capacitatea de a prezerva acesti embrioni primordiali, aceste minunate particele de noi insine care, tocmai pentru ca sunt la inceput, par sa nu aiba cum sa cada in greseala si pacat comun. Este punctul zero care ar trebui criogenat pentru atunci cand destinul celor doi a ajuns in punctul in care nu se mai intrevede nici o iesire si nici unul dintre ei nu mai stie incotro s-o apuce sau cum sa se descurce. Nu le mai sunt suficienti ei lor insile. Criogenia ar putea fi insa scanteia cu potential de re-explozie.
Intrebarea este: cate celule stem de acest tip aduna un om pana la finalul vietii? Cate povesti considera a fi neincheiate si pe care le-ar relua fara nici o ezitare? Daca raspunsul este "zero" atunci deciziile luate au fost conforme cu trairea generala a sufletului si a ratiunii. Daca raspunsul implica un numar mai mare decat 1 (sau da cu virgula :) ) omul in cauza ramane un nefericit si nehotararea este cuvantul de ordine al personalitatii sale. Daca insa raspunsul este 1 ... neputinta reintoarcerii in timp si a reinceperii unei noi povesti paralele cu cea esuata din inertie, anulata astfel prin prezervarea primei clipe, i-ar putea reconfigura intreaga fiinta.
Ar putea fi aici voci care ar opina "nu, daca ai gresit cu ceva, inveti din greseli si mergi mai departe". Eu spun "da, inveti din greseli si mergi mai departe. Dar cu altcineva. Ori greselile se repara in doi, nu cu viitorii parteneri de viata! Repararea greselilor pe care ne-o ofera acum viata presupune rezolvarea aceleiasi probleme dar in cu totul alt context. Ori asta nu inseamna sa repari greseli".
Ramane insa adevarat ca odata reluata o poveste intre oameni aceasta ar avea o probabilitate anume de a duce la un impas similar primului si embrionii-sufletesti criogenati ar fi astfel irositi sau cel putin dovediti inutili. Asta ne invata oare viata prin faptul ca uneori nu ne ofera sansa unui nou inceput? Si de asta de fereste? De un nou esec vazut cu ochii?
Pacat totusi ca escaladarea primilor fiori cu fapte si vorbe ulterioare ne fac poate uneori sa uitam cum incepe totul. Si de la ce nivel initial. Acela este prin definitie momentul in care ambii isi doresc acelasi lucru si cad de acord asupra faptului ca se poate! Macar asta putem prezerva in noi (doar daca acel moment de inceput aduce cu el un freamat inexplicabil de bine, de speranta demult dorita si cu mare potential de indeplinire - altfel ne incarcam memoria inutil!), in lipsa unei stiinte care l-ar putea ingheta intr-un sertar pe omul din noi care nu a apucat inca sa faca greseli.
Pacat totusi ca escaladarea primilor fiori cu fapte si vorbe ulterioare ne fac poate uneori sa uitam cum incepe totul. Si de la ce nivel initial. Acela este prin definitie momentul in care ambii isi doresc acelasi lucru si cad de acord asupra faptului ca se poate! Macar asta putem prezerva in noi (doar daca acel moment de inceput aduce cu el un freamat inexplicabil de bine, de speranta demult dorita si cu mare potential de indeplinire - altfel ne incarcam memoria inutil!), in lipsa unei stiinte care l-ar putea ingheta intr-un sertar pe omul din noi care nu a apucat inca sa faca greseli.
Comments