Incongruitati comportamentale

     Doua extreme.

    Egoismul si atentia dedicata in mod prioritar propriei persoane sunt bunurile cele mai de pret ale egocentricului.

    Dorinta de a face bine sau de a vedea bine in jur este bunul cel mai de pret al altruistului.

    Extremele se atrag.

    Si castiga doar unul dintre personaje, doar pentru ca este el insusi.

    Celalalt pierde din exact acelasi motiv.

    Este un joc de suma zero dat de natura (umana). Fiecare dintre noi, cel putin in primele secunde de interactiune cu un inamic tine la el insusi si la suma experientelor acumulate considerand ca nu a trait degeaba pana atunci.

    Intalnirea a doi egoisti face ca ne-satietatea fata de propria persoana sa capete noi si noi limite si valente. Si mai conduce si la progres tehnologic - un progres emotional ar fi imposibil pentru ca nu exista materie prima incipienta.

    Pe de alta parte, intalnirea a doi altruisti face ca orice tip de progres interuman (sau de alta natura) sa fie exclus din planurile de viitor pentru ca iti este prin propria natura suficient sa vezi ca aproapelui tau ii merge bine.  Mi-e greu sa cred ca un altruist face eforturi pentru a mari in mod constant nivelul de endorfine eliberat de cel din fata lui. Este suficient ca se elibereaza cele de la momentul initial.

    Ambele tipuri de interactiuni nu sunt mai mult decat niste perverse jocuri de societate in care nimeni nu va intelege de ce celalalt se poarta astfel. (Doar altruismul nu este oricum altceva decat forma suprema de egoism...)

    Numitor comun: binele. Obiectul binelui diferentiaza oamenii in doua mari categorii : felul unu si felul doi. Desertul suntem oricum intotdeauna noi insine.