RALUCA MIHĂILĂ

Ce clar și ușor văd copiii lucrurile! Ori albă, ori neagră. Da, în mod cert o inspirație pentru cei deveniți adulți cu sau fără voia lor. Totuși, dacă era să fie totul despre aceste înțelegeri delicate de început, nu am fi primit în dar de la viață maturizarea.

ce înseamnă că toate filmele pe care apuci să le vezi sunt legate mai mult sau mai puțin de evenimentele din viața ta? 1. că ai o viață plină de aventuri? 2. că atragi cine ești si automat, aria de interes este legată de ce ți se întâmplă? 3. că ești un biet ipohondru? a fi ipohondru (aici) = a fi un om interesant închipuit

Să fim serioși: câți din noi suntem cu adevărat preocupați de posteritate? De câte ori pe zi ne gândim la ce se va întâmpla peste 200 de ani și ne recalibrăm agendele personale în funcție de asta? Gândim campanii, facem acțiuni de caritate, ajutăm, oferim, da. Toate sunt în lucru pentru două categorii de oameni: cei cu bugete și cei cu conștiință. În fond, însă, cred că misiunea ar trebui să ne fie mult mai simplă de atât. Și include doar ziua de azi. Și ce aducem sau luăm din univers cu fiecare pas făcut. Fie el drept sau stâng. Însă a vorbi "doar" despre asta nu aduce like-uri, share-uri și în speță nici un fel de engagement. Ne aduce "doar" împlinire. Atât și nimic mai mult. Ce păcat că nu ne mai este de ajuns asta! De abia de la acest gînd încolo posteritatea poate fi în primejdie. Sau nu. Așa că e bine să ne amintim care e carul care sunt boii în ce ordine tre' să stea să facem puțin curat

poate cele mai autentice porțiuni de viață sunt cele în care nu înțelegi nimic și toate ecuațiile sunt pline de necunoscute. pentru că atunci nu mai poți programa nimic - nu știi cu ce să începi. nu te mai gâdești la nimic, pentru că lucrurile nu au sens. așa că pur și simplu trăiești. dâre de viață

Ca orice buruiană care nu se poate elimina, frica se educă. Tranșant, cu limite și acceptare. puzzle de temeri

- singurul care te oprește din a fi fericit e gândul că ești singur. - și dacă e așa? - te poți schimba. - oamenii nu se schimbă. - ah, uitasem că tu asta crezi. când nu știi cum să înțelegi niște lucruri și simți că nu le poți lua pur și simplu ca atare, atunci te gândești că ne-am întâlnit pentru ca viețile noastre să devină mai bune. e un compromis mental. și sufletesc. mare. dar cumva trebuie să mergi mai departe, și totul sau nimic nu pare a fi ce trebuie acum. te uiți cum viața ta își urmează cursul de una singură ... și încerci să intri și tu in horă. în hora ei. încerci să te integrezi. căci e aproape crud să vezi cât de puțin contezi în viața altora, a blocului în care stai, a străzii pe care mergi, a orașului tău. azi ești întreagă iar mâine ești mai puțină și te întrebi dacă nu cumva ce îți lipsește trăiește undeva, în afara ta  și dacă va reveni vreodată la tine  lumea merge mai departe și fără tine. e ok. nu trebuie să o iei personal. orice loc în care te

imi plac podurile pentru că îmi amintesc că suntem conectați și că orice aparentă întrerupere este, de fapt, nici mai mult, nici mai puțin decât o iluzie a suspendării timpului. o impresie a faptului ca orice se poate remedia.

sunt ochi care nu se văd. atât.

invenții concepții de viață și de viitor creație fără precedent teorii despre de unde venim și încotro ne îndreptăm ieșirea în spațiu propulsia către noi universuri și în final, în noi înșine câte nu poate face omul! cu o singură condiție: să îi bată acea bucățică de el însuși care inundă tot corpul cu energia necesară pentru a fi cine poate fi. și face asta în automatisme numai de ea știută. ea știe de ce o ia la galop, ea știe de ce la un moment dat alege să stea locului. este secretul știut din umbra tuturor celor din zi și din noapte. este motivul, în același timp în care este și urmarea-i, căci fiecare puls vine ca urmare a unuia anterior lui. căci, nu-i așa, dacă nu inima deține prerogativele îndestulării unei vieți cu toate cele de valoare, nu știu ce altceva ar putea să o facă în locul ei.

- ai plecat prea repede. - ai forțat prea mult. - ce înseamnă asta? - că au sărit siguranțele. - adică ai rămas fără ancore? - adică se tot îndepărta malul către care știam că înot întru bine. - și? - am simțit că mă înec. - și? - am ales să nu. - și dacă drumul de întoarcere e mai lung? - măcar îl cunosc și mai știu și că nu-și mărește încontinuu durata. - dar poți să te privezi de o viață frumoasă. - până să trăiesc trebuie să supraviețuiesc. - adică alegi siguranță. - adică aleg să tai în carnea vie a amăgirilor. - dar uneori amăgirile se dovedesc a fi adevăruri. - da, așa e. - și dacă ai ratat un astfel de adevăr? - nu voi afla niciodată. - și poți trăi cu îndoială? - ce îndoială?

Cât timp mama ne trăiește, suntem copii.

Există o limită a acceptanțelor în fiecare dintre noi. Cand se atinge, nu mai e rost de vreo justificare. Ești pe drumul spre un sus . Iluzoriu. Așa cum au mai fost și alții înaintea ta. Ce faci? Continui? Ceilalți s-au complăcut din motive de ei știute. Tu nu poți. Așa că îți chinui un vot de blam. Cine devii te va costa locuri, relații, oameni, lucruri materiale. Pentru tine, o perspectivă de ales în detrimentul oricăror altor scenarii. Te dai cu totul până la limita la care nu mai știi cine ești. Sau de ce. Nu tot ce ai primit a fost din inimă. "A cui ești, tu fată?", ne intrebau sătenii pe uliță la țară. La vârsta de 12 ani ne era clar pentru că întrebam cine suntem și ni se spunea ... între timp, întrebarea s-a îndreptat către noi și am rătăcit răspunsul. Nu tot ce pare că pierzi este o pierdere. Ca la înot. Când simți că, afundându-te în apă, îți pierzi capacitatea de a trage aer în piept, de fapt îl ai din plin în tine. E o falsă nevoie dată d

- suferi frumos. - poftim?! - suferi frumos. - cum adică, sufăr frumos? - adică nu te lupți cu suferința. - de unde știi tu că nu mă lupt cu suferința? - adică o lași să scoată din tine lucruri foarte sensibile și valoroase. - te rog pleacă, lasă-mă în pace. - de ce? - pentru că am nevoie, te rog să fie suficient motivul ăsta. - bine, plec. Dar am dreptate în ceea ce zic - nu lași revolta și tristețea să ajungă atât de jos încât să vrea să te răzbune. - nu le mai coase atât cu ață albă ... am ajuns să uit și ce îmi doream. - asta nu cred.

Ne măsurăm puterile cu ceilalți chiar și când ne știm mai prejos. Dintr-o lipsă acută de validări și păreri pe care nu le primim, în ciuda unor mici puseuri de speranță de sine, ne ajunge până și confirmarea că nu suntem buni de nimic. Măcar știm o treabă. Se administrează împreună cu un protector de inimă. Rea.

Oare să simți prea mult, să te dai pe tine prea mult, să ai sentimente sau trăiri prea puternice sunt forme de invaliditate de o anumită formă? ca, de pildă, nu știu, poate incontinență emoțională?

- nu înțeleg nimic - dar cine a zis că ai ce înțelege? - păi nu știu, așa simt, că am ce înțelege - păi și ce înțelegi? - nimic - păi vezi? - ce? - că nu ai ce înțelege. - poate că nu știu cum. - nu știi cum, ce? - poate că nu știu cum să înțeleg. - te complici. - de ce? - pentru că gândești prea mult. - dacă nu sunt lăsată să simt ... - dar cine nu te lasă? - faptul că eu cred că trebuie să înteleg. - adică nu te lasă capul? - da, cred că da. - își să și el importanță ca să își justifice poziția, altfel nu, nu trebuie să înțelegi nimic. - atunci de ce am cap? - ca să fie cineva care să se opună sufletului. - de ce? - pentru că sufletul nu înțelege nimic. - păi nici nu trebuie, el trebuie să simtă. - așa e, capul trebuie să înțeleagă. - asta zic și eu; asta încerc să fac, să înțeleg cu capul. - nu, tu încerci să scapi de suflet, ceea ce este o mare diferență. - a, de-asta nu reușesc să înțeleg? - da. - pentru că fără suflet, îmi lipsesc celelalte 180 de g

am visat că soarele intră în pământ de rușine

- cum ești? - nu știu. - măcar îți este mai bine acum? - deocamdată nu, dar știu că îmi va fi. - de ce crezi că îți va fi bine? - pentru că timpul le rezolvă pe toate și pentru că oricum s-ar fi ajuns la asta. - nu ai de unde să știi. - ba da ... cred că am. - și totuși ... de ce te-ai decis până la urmă să pleci? - pentru ca la un moment dat, când îți este al naibii de poftă de dulce, degeaba te amăgești cu o linguriță de miere când tot ce îți stă pe creier este un ecler plin de ciocolată. - poftim?! - am simțit de mai multe ori nevoia de a lua distanță ... de a pleca altundeva, de a mă ascunde. De prea multe ori pentru a nu fi fost ceva real acolo de care mă feream în viața mea. Și m-am amăgit cu faptul că poate, totuși, mi se pare și că va trece. Dar am învățat că niciodată nu trec lucrurile despre care te minți singur că dispar. Niciodată. - adică vrei să spui că speranța nu-și mai are rolul în viețile noastre? - este o mare diferență între a spera și a te amăgi. - c

Nu prea ai unde să te ascunzi de oameni în luna decembrie. Ori sunt fericiți, ori au pe cineva alaturi. E greu să-ți fie bine când nu ți-e. Așa că stai in casă. Sau dormi. Sau fugi într-un loc numai de tine știut. Nu știi niciodată ce e bine și ce e nu. Alegerile sunt alegeri, punct, fara calificative. Și chiar și cele mai mari greșeli, presupunând că ele  există, cel puțin provin din stări foarte înalte de bine de care ai avut norocul sa ai parte.

stii, mi se tot pare ca imi vad apropierea pe strada si imi tresare tare inima cand vad orice mic semn care mi-ar aminti de lipsa-mi de companie de glas de miros de gust de nesat de tine cu totul, nebunule cu inima cat cerul si limba ascutita precum cea mai nemiloasa lama. de dor. de durere. de dorinta de timp pentru vindecare. de acea nepotrivire care parca nu vroia sa se dea din calea unei fericiri pe care de fapt o aveam. asa cum o aveam. asa cum stiam. de micile prescurtari, jocuri de cuvinte sau tabieturi care ne-au adus intr-o solidaritate care ne facuse viata impreuna, posibila. nu am crezut niciodata in cuplurile care "lucreaza" la relatia lor. si continui sa nu cred. inteleg nevoia lor de a face asta, crezand ca acolo sta solutia, dar nu. din momentul in care vrei sa repari ai inceput sa faci tandari. si de fapt nu ... din momentul in care vrei sa repari trebuie sa iti dai seama ca nu esti in cautarea raspunsurilor, ci a intrebarii corecte. pent