RALUCA MIHĂILĂ

Ca orice buruiană care nu se poate elimina, frica se educă. Tranșant, cu limite și acceptare. puzzle de temeri

Ceva mai rău decât să o apuci în toate direcțiile și să ajungi mereu în locuri cunoscute? Să vrei să stai pe loc.

- singurul care te oprește din a fi fericit e gândul că ești singur. - și dacă e așa? - te poți schimba. - oamenii nu se schimbă. - ah, uitasem că tu asta crezi. când nu știi cum să înțelegi niște lucruri și simți că nu le poți lua pur și simplu ca atare, atunci te gândești că ne-am întâlnit pentru ca viețile noastre să devină mai bune. e un compromis mental. și sufletesc. mare. dar cumva trebuie să mergi mai departe, și totul sau nimic nu pare a fi ce trebuie acum. te uiți cum viața ta își urmează cursul de una singură ... și încerci să intri și tu in horă. în hora ei. încerci să te integrezi. căci e aproape crud să vezi cât de puțin contezi în viața altora, a blocului în care stai, a străzii pe care mergi, a orașului tău. azi ești întreagă iar mâine ești mai puțină și te întrebi dacă nu cumva ce îți lipsește trăiește undeva, în afara ta  și dacă va reveni vreodată la tine  lumea merge mai departe și fără tine. e ok. nu trebuie să o iei personal. orice loc în care te

imi plac podurile pentru că îmi amintesc că suntem conectați și că orice aparentă întrerupere este, de fapt, nici mai mult, nici mai puțin decât o iluzie a suspendării timpului. o impresie a faptului ca orice se poate remedia.

sunt ochi care nu se văd. atât.

indiferent de cât de mult credeam că lumea nu se va mai învârti, iată că o face. și o face aproape nestingherită și convivială. își urmează cursul precum o cascadă învolburată. nu avem nevoie de veste de salvare nici de bărci cu vâsle. și nici măcar nu trebuie să știm să înotăm. important este să ne udăm. de fapt, nimic nu se oprește cu noi. și ce bine că universului nu îi pasă de micile noastre derapaje! mă bucur să fac parte dintr-o astfel de lume, în care simt cum zi de zi te iubesc așa cum mă știam iubită: azi mai mult ca ieri si maine mai mult ca azi.

Broboanele de durere se adună în nasturi pentru a deveni, pe neașteptate, și totuși nesurprinzător, fermoar. Singurul care poate etanșa interiorul de exterior. Mai e o variantă: să se resoarbă în timp precum o afecțiune fizică. Și să clădească durabil. E de preferat. Cred.

câți draci v-ați făcut tot anul, unii din voi, din cauza lipsei locurilor de parcare! drame și povești nemuritoare despre cum tre' să faci ture peste ture până găsești un loc, și ăla cu risc. parcarea și traficul sunt motivul nr 1 pentru care ne justificăm românește întârzierile crescute odată cu spiralele de ADN. e o scuză bună, ce-i drept, plus că poate fi aproape păcat și plictisitor să fii punctual. ca pieton remarc semnificația acestor locuri de parcare aspiraționale care, acum, pe final de an plin de spume, sunt din belșug absolut peste tot pe unde nu erau până acum. pentru că acum lipsesc oamenii. așa că voi, cei plecați, care probabil ați aglomerat alte zone ce acum nu au locuri de parcare și unde alte suflete neliniștite sunt pline de nervi din același motiv, încercați să vă gîndiți la voi înșivă ca la oameni între alți oameni. și ședeți blând. căci v-ar nimici singurătatea dacă v-ați uita la cei care dețin o mașină ca la cei care au un topor: așa cum primii nu vi

invenții concepții de viață și de viitor creație fără precedent teorii despre de unde venim și încotro ne îndreptăm ieșirea în spațiu propulsia către noi universuri și în final, în noi înșine câte nu poate face omul! cu o singură condiție: să îi bată acea bucățică de el însuși care inundă tot corpul cu energia necesară pentru a fi cine poate fi. și face asta în automatisme numai de ea știută. ea știe de ce o ia la galop, ea știe de ce la un moment dat alege să stea locului. este secretul știut din umbra tuturor celor din zi și din noapte. este motivul, în același timp în care este și urmarea-i, căci fiecare puls vine ca urmare a unuia anterior lui. căci, nu-i așa, dacă nu inima deține prerogativele îndestulării unei vieți cu toate cele de valoare, nu știu ce altceva ar putea să o facă în locul ei.

Ne-am găsit. Ne-am găsit... Ne-am găsit! Ne-am găsit?

Cât timp mama ne trăiește, suntem copii.

Știi senzația aceea de haos aflat sub control? De frici care au leac? De confort călduț, roz praf și pufos? Cunoști sentimentul că există acolo, undeva, un buton de panică special făurit pentru tine și care îți stă la dispoziție oricând ai nevoie? Sigur, nu îl apeși azi, nu îl apeși mâine ... nu vrei să îți folosești șansele imprudent. Și nici să abuzezi, pentru că după aceea nu te mai crede nimeni. Raritatea aduce cumpătare. Am o veste proastă. El, butonul, nu există. Așa că pe orice ai apăsa tu în imaginația ta, nu e nimeni altcineva în afară de tine la capătul celălalt al fricii. Nu vine nimeni să save the day. Because it's not the day that needs saving, but your own mind. From yourself.

Cred pe oricine în stare de orice. Asta înseamnă că supraestimez sau că subestimez oamenii?

Există o limită a acceptanțelor în fiecare dintre noi. Cand se atinge, nu mai e rost de vreo justificare. Ești pe drumul spre un sus . Iluzoriu. Așa cum au mai fost și alții înaintea ta. Ce faci? Continui? Ceilalți s-au complăcut din motive de ei știute. Tu nu poți. Așa că îți chinui un vot de blam. Cine devii te va costa locuri, relații, oameni, lucruri materiale. Pentru tine, o perspectivă de ales în detrimentul oricăror altor scenarii. Te dai cu totul până la limita la care nu mai știi cine ești. Sau de ce. Nu tot ce ai primit a fost din inimă. "A cui ești, tu fată?", ne intrebau sătenii pe uliță la țară. La vârsta de 12 ani ne era clar pentru că întrebam cine suntem și ni se spunea ... între timp, întrebarea s-a îndreptat către noi și am rătăcit răspunsul. Nu tot ce pare că pierzi este o pierdere. Ca la înot. Când simți că, afundându-te în apă, îți pierzi capacitatea de a trage aer în piept, de fapt îl ai din plin în tine. E o falsă nevoie dată d

Ne măsurăm puterile cu ceilalți chiar și când ne știm mai prejos. Dintr-o lipsă acută de validări și păreri pe care nu le primim, în ciuda unor mici puseuri de speranță de sine, ne ajunge până și confirmarea că nu suntem buni de nimic. Măcar știm o treabă. Se administrează împreună cu un protector de inimă. Rea.

Ne căutăm în ceilalți pe măsură ce ne pierdem în noi înșine. Încercăm să umplem golurile provocate de nepriceperea de a ne suplini lipsurile sau, din contră, preaplinurile. Scrutăm zarea. Apoi săpăm în pământ până departe, punându-ne la încercare voința de a pune mâna pe ceva, de a face ceva concret, de a nu mai amâna nimic. Pentru că nu-i așa, de ce să avem orgoliul de a fi nemuritori dacă nu știm să ne gestionăm treizeci de minute din viață? Apoi ne ridicăm privirea spre direcția din care, până nu de mult, primeam iubire. Primeam confirmări în paralel cu neîncredere. Primeam neliniști, dar și enorm de multă pace. Și la final primeam din nou iubire. Iar acum ... tot ceea ce avea consistență în jurul nostru a devenit o umbră. Adică există în aceeași proporție în care nu există. Stau la masă cu tine când de fapt sunt numai eu. Stau la masă singură când de fapt tu nu mi-ai dat niciodată drumul la mână. Suntem aici. Suntem dincolo. Suntem peste tot și nicăieri. Su

Aș vrea să ai mai multă grijă cu privire la carosabilul meu emoțional. Chiar dacă marcajele sunt vizibile și indicatoarele la locul lor, nu știi niciodată ce te poate lovi prin intersecții. Poate ar fi bine să mergi un pic mai mult pe trotuar. Cât despre momentele când ajungi prin zonele rezidențiale, cred că e cazul să îți ieși din inerție și să reduci viteza. Altfel riști să rănești puiuții de suflet care se joacă șotron. Că știi cum e, ei nu se uită pe unde merg, au impresia că lumea e a lor. Dar nu e. A, să nu uit. Am scos semafoarele și am pus giratorii. E mai bine pentru fluidizarea traficului, că prea se făceau des ambuteiaje. Și mai e bine pentru ceva: te poți roti în cerc până afli încotro vrei să o iei, fără să îi mai încurci pe ceilalți.

Pe cuvânt de onoare că e mult mai ușor să dai sfaturi când ești dezinteresat. Când nu e miza ta. Sau când ești pur și simplu în afara lucrurilor. Și nu e mai ușor pentru că nu tu trebuie să pui în practică, ci pentru că atunci chiar vezi. Detașarea clarifică. Identifici cauze, obosești ipoteze și finalizezi raționamente. Dar mai e ceva la mijloc. Foarte important. De fapt pe margini. Când contextul aparține altcuiva, nu ne căutam propriile confirmări legat de bine și rău. Și nu trebuie să coborâm la prima pentru a trăi consecințele propriilor alegeri sau pentru a constata ca ceea ce am crezut a fi bine s-a concretizat în rău. Oricât de obiective și bine intenționate ar fi, sfaturile pe care le dăm vin la pachet cu destul de multă anonimizare. 

poti să te simți împlinit, dar nu și fericit? și poți să te simți fericit, însă nu și împlinit? cred ca poți și, și. ce lipsește împlinirii ca să fie fericire este "un cineva" cu care să împarți bucuria. căci împlinirea se îndreaptă către noi, dar are tendințe centrifuge. și ce lipsește fericirii ca să fie împlinire este apartenența la sine. căci fericirea se îndreaptă înspre lume, dar are puternice tendințe de abisal lăuntric.

stii, mi se tot pare ca imi vad apropierea pe strada si imi tresare tare inima cand vad orice mic semn care mi-ar aminti de lipsa-mi de companie de glas de miros de gust de nesat de tine cu totul, nebunule cu inima cat cerul si limba ascutita precum cea mai nemiloasa lama. de dor. de durere. de dorinta de timp pentru vindecare. de acea nepotrivire care parca nu vroia sa se dea din calea unei fericiri pe care de fapt o aveam. asa cum o aveam. asa cum stiam. de micile prescurtari, jocuri de cuvinte sau tabieturi care ne-au adus intr-o solidaritate care ne facuse viata impreuna, posibila. nu am crezut niciodata in cuplurile care "lucreaza" la relatia lor. si continui sa nu cred. inteleg nevoia lor de a face asta, crezand ca acolo sta solutia, dar nu. din momentul in care vrei sa repari ai inceput sa faci tandari. si de fapt nu ... din momentul in care vrei sa repari trebuie sa iti dai seama ca nu esti in cautarea raspunsurilor, ci a intrebarii corecte. pent