catalizatori ascunzatori de chingi

sau despre iesirea din transa 

Cred ca ce avem de facut in viata nu este deloc usor ... dar este cu siguranta simplu.
Mecanismul este de regula acelasi de fiecare data: intuitia ne spune, creierul se opune.
Sau invers.
Un soi de knowledge-action gap: stim ce avem de facut, dar "mai greu este sa ne punem in starea de a-l face"*: avem la indemana toate metodele posibile pentru a face orice si cu toate astea ne gandim, ne razgandim, analizam, cadem in introspectie si procrastinam.
Nu mai ajungem sa ne apucam pentru ca ne pierdem in capul nostru.
Avem in creier un aliat redutabil in lupta cu noi insine, dar care desi ne ofera un suport incontestabil in situatii limita sau decizii de capatai, ne si mutileaza subtil vointa prin apel la autoamagire.
Ce isi doreste creierul de la noi este sa o luam usor, sa gandim lucrurile sistematic, sa ne organizam in tipare comportamentale si de gandire, sa luam ca atare in detrimentul analizei, sa ne adaptam cu minim de efort, daca s-ar putea chiar stand.
Vrea dincolo de simplu: vrea simplist.
Creierul ne vrea lenesi si comozi. 
Ca niste letargici aducatori de entropie.
Dar ca sa reusim o autodevenire mai degraba volitiva decat inertiala, trebuie sa facem exact opusul a ceea ce creierul ne invita subtil sa facem.
Adica sa gasim in noi elanul de a rupe lantul cliseelor automate de tip "ce faci?"/"bine". Sa nu ne mai varam pe gat argumente pentru a nu face ceea ce ne dorim de fapt.
Este un alt soi de encefalita asta ... si ne mananca sufletele de vii, pentru ca ne conduce la mini-actiuni succesive aducatoare de un destin din care nu mai simtim ca facem parte de la un moment dat.

"nu e salariul pe care cred ca il merit, dar macar am un job"

"nu mai suport sa lucrez cu astfel de oameni, dar oricum toti sunt la fel"

"nu plec din tara, ca nici la ceilalti nu e mai bine"

"am stat atata timp impreuna, cum sa ne despartim acum?"

"am investit atat de mult in asta, nu ma mai sucesc acum"

"am decis deja, nu mai pot reveni, o sa ma creada instabila"

"nu fac asta, o sa zica lumea ca sunt nebuna"

"oricum nu ma intelege, asa ca de ce sa mai incerc?"

Toate sunt exemple de livrari la domiciliu ale unor motivatii care imbie la staza si la validarea a ceva nociv.

Mai mult decat atat, sunt actiuni care dezvolta un comportament repetitiv betonat in timp in obicei.  Iar obiceiurile sunt cele care incurajeaza pilotul automat prin "the habit loop". Orice obicei caruia i se lasa loc de manevra ajunge in pozitia de control asupra vietii noastre. Cele mai frecvente sunt tiparele de gandire. Cateva exemple: procrastinarea, auto-indoiala, stima de sine scazuta, frica, overthinking-ul, paralysis by analysis.
Si apropo de ideea la care tot revin (ca nu cred in etichetari si ca etichetarea este de multe ori ceea ce face un om sa devina eticheta care i se pune), foarte important de mentionat aici este ca nu suntem "fricosi", ci am facut un obicei din a ne fi frica, nu suntem "curajosi", ci ne-am obisnuit sa fim curajosi.
Ce facem zilnic ne dezvolta gandirea si in definitiv, comportamentul.
Nu suntem violenti, ci am dezvoltat un obicei din a fi violenti cu ceilalti!

Stiti momentele acelea in care iti vine sa prinzi taurul de coarne, sa faci ceva cu viata ta, si la 4-5 secunde distanta creierul intervine si bypass-eaza intentiile aducandu-ti motivatii foarte plauzibile pentru care schimbarea prezentului nu poate fi decat daunatoare? Ii spune "the spotlight effect" care, printre altele, este si mecanismul prin care creierul nostru maximizeaza perceptia de pericol ori de cate ori vrem sa facem ceva care nu ne place. Si de regula ne plac obisnuinta, caldura, confortul, comoditatea, conformismul si acceptarea a ceea ce este. Adica ce ne zice creierul sa ne placa.

Mai ales acum, dupa ce am citit o gramada despre motivatie, potentialitate si talent, despre cum se motiveaza oamenii in postura lor de angajati intr-o companie, despre cum sa iesim din noi pentru a deveni mai buni, despre cum depresia se defineste prin imposibilitate de a concepe existenta zilei de maine sau despre cum speranta bate tot, pot spune ca nu cred in ea.
In motivatie.
Nu cred ca exista cu adevarat.
O asociez cu credinta si cu zeitatile, respectiv cu nevoia noastra de a inventa ceva cu care sa ne aliem atunci cand credem ca nu mai avem argumente.
Nu cred ca exista motivatie pentru simplu fapt ca ea este pusa in legatura directa cu evolutia, care implica schimbari de fond, care implica lupta cu mentalul imediat, care la randul ei implica iesirea din orice zona de confort.
Nu exista langa noi starea care sa ne imbie la a face lucruri pe care nu avem chef sa le facem.
Caci, nu-i asa, nimeni nu are chef sa isi ia viata de la zero.
Motivatia nu e niciodata acolo cand ai nevoie de ea!
Tot asa cum nu esti niciodata pregatit pentru a avea un copil.
Iti trece viata daca iti propui sa astepti alinierea planetelor, la fel cum se intampla si daca astepti sa te trezesti dimineata gata motivat.
Dar pentru ca specia noastra are ca trasatura definitorie abilitatea de a crede in concepte abstracte, discutiile despre motivatie prind.
Si pentru ca in aceeasi propozitie cu motivatia vine si discutia despre productitivitate si bani, prind si workshop-urile la tarife exorbitante platite de departamentele de HR.
Motivarea angajatilor este, cel mult, o tactica psihologica de a-i face pe oameni sa lucreze pentru angajator simtind ca fac SI ceva bun pentru viata lor.
Ceea ce, desigur, este laudabil din punctul de vedere al metodei, nu insa si al ideilor inoculate pentru ca ajunge sa creada in dumnezei nedovedibili.
Degeaba stam si asteptam sa ne vina motivatia!
Ea nu vine.
E de datoria noastra sa ne ridicam din pat dimineata si sa rupem lantul inertiei mentale, pentru ca stim foarte clar ce avem de facut.
Doar ca e nasol sa te ridici de la caldurica, e greu sa te apuci.
E nasol sa iti controlezi actiunile.
E mult mai comod sa raspunda altcineva de actiunile tale.
Ne mintim ca ceea ce facem este ceea ce ne dorim ... pentru ca nu-i asa, creierul nostru ne conduce inspre asta.
Dar una este sa traiesti pe pilot automat si alta este sa apesi ambreiajul ca sa schimbi viteza.
Pentru ca FRICA!
Si pentru ca atunci cand luam decizii avem de-a face cu emotii, nu cu logica, idealuri sau ganduri. Decidem emotional si ne justificam deciziile rational.

"ar trebui sa spun ce cred in sedinta de maine"

vs

"simt sa spun ce cred in sedinta?" 

De cele mai mult ori decidem in baza celei de-a doua intrebari.

Mergem mai departe si ajungem la terenul minat al post-deciziilor.
Aici creierul lucreaza din nou contra noastra, chiar daca intentiile sunt laudabile: de a se apara pe sine de munca suplimentara.
Cu alte cuvinte, odata ce am luat o decizie (indiferent daca mare sau mica, usoara sau grea), ulterior ei ne apar argumente care sa o intareasca.
Ex. mi-am cumparat o fusta de care nu sunt foarte convinsa.
Dupa ce ma duc cu ea acasa, ajung sa caut doar argumentele care sa potenteze ideea ca acea fusta merita cumparata, numai ca sa nu consider ca am luat o decizie proasta.
A admite ca ai luat o decizie proasta este echivalentul cu a recunoaste ca trebuie sa te lansezi intr-o noua decizie prin care sa o corectezi pe prima.
Si cine vrea munca suplimentara?
Cui ii place sa recunoasca ca a gresit?
Am stabilit deja ca in nici un caz creierului.

Pe scurt, luand axa temporala a unei decizii (considerand prin decizie absolut tot ceea ce facem independent de activitatea fizica de tip respiratie, diviziune celulara etc), avem asa:
- inainte cu cateva secunde de decizie - instinctul ne arunca navodul impulsului prim, ne arata ce ne dorim si ce am face daca am fi singurii dintr-o lume care exista sa ne faca noua pe plac
-  in secunda anterioara deciziei - se pregateste mecanismul de aparare din creier care se lupta cu intuitia pentru suprematia inactiunii fata de actiune si pentru a ne "apara" de pericole
- decizia - e luata in functie de cine castiga duelul
- post - decizie - mentalul intareste concluzia printr-un mecanism subiectiv, defensiv si pur ilogic prin care toate eforturile sunt concentrate pe argumentele pro decizie, totul pentru o viata linistita.
- post - decizie pe termen mediu si lung - intuitia revine pe firmament si iti aduce aminte ca exista, alaturi de activarea unei zone mentale speciale.
Odata setat un scop sau o dorinta extrem de puternica, vei fi urmarit de ele, chiar daca tu uiti sa le urmaresti.
Creierul iti retine ideea si intervine in punctul asta pentru a-ti aminti ca "hei, dar stai putin, eu mereu mi-am dorit altceva!"
Ciclul se reia.

Dilema care ma incearca pe mine: cand am avut de fapt dreptate, cand am ales A sau cand am ales B? Care a fost alegerea data de intuitie si care cea data de creier?
Supra analizarea ma impinge in afara intuitiei.
Este genul de dilema care te locuieste dupa ce ai ajuns intr-un punct in care esti nemultumit de unde te afli.
Ori pentru ca ai intrat in acea succesiune de decizii pornite dintr-o prima hotarare proasta, ori fiindca ai ales sa inchizi ochii si sa "lasi timpul sa treaca" pana e nevoie de o noua decizie.
Scaparea?
Sa alegem sa nu mai tacem si sa nu mai ezitam.
Tacerea si ezitarea sunt simptomele existentei unei probleme dilematice de fond!
Nu ezitam cand ne spalam pe dinti, cand scriem cu mana dreapta daca suntem dreptati, sa incuiem usa cand plecam din casa. 
Ezitam, insa, cand avem de decis daca sa ne spunem parerile sau nu, cand normal ar fi sa nu!
Cine care nu e fericit sau plin de indoieli nu isi doreste sa devina?

Pentru cine nu are incredere in sine, nu va incarcati memoria sau emotiile cu definitii savante aducatoare de si mai multa neintelegere si presiune.
Increderea nu se reduce la mai mult decat a avea disponibilitatea de a incerca.
De a pune mana si de a face.

Scaparea, deci, din acest clinci emotivo-mental?
Sa te misti suficient de repede incat sa nu fie nevoie sa gandesti.
Doar asa iti invingi creierul!
Sau sa aplici asa numita "regula a celor cinci secunde"**: cand simti ca eziti (si stii ca e ceva ce trebuie sa faci), numara inapoi 5-4-3-2-1 si apoi da-i drumul!
Este un mecanism de focusare extraordinar de puternic ce face apel la 1 ca punct terminus pentru punerea in practica a unui gand si are la baza procese metacognitive prin care se intrerupe "overthinking"-ul si se activeaza cortexul pre-frontal, cel implicat in orice decizie de schimbare.
Aceasta fereastra de 5 secunde sta intre instincte, "ar trebui"-uri, inteligenta nativa si actiune.
Daca nu reactionezi la timp, atunci lasi loc creierului sa le distruga (pentru ca asa a fost construit).

Doua mari DAR-uri aici:
1. Atentie la innebunitii de adrenalina! Pe ei un creier defensiv ii poate tine, la propriu, in viata!
2. Atentie la deciziile de impuls care iti risca mult mai multe decat iti ofera.

Intrebare: continui sa iti hranesti obiceiurile sau te trezesti si te arunci in necunoscutul spre care te uiti mereu peste umar?

1. [nu poti controla niciodata ce se intampla in jurul tau si ar fi neintelept sa incerci ... dar poti influenta modul in care gandesti si actionezi in prezenta universului] 
2.[cu cat e visul mai mare, cu atat e mai mare temerea]
3.[pentru cei mai duri dintre noi, cea mai mare tortura este cea aplicata noua insine] 
4.[absolut nimic nu trebuie sa dureze la nesfarsit. Nu e bine, pleci! Dar ce faci cand esti intr-atat de blocat, incat iti dai seama ca nici macar nu mai ai de unde pleca?] 
5.[fiecare varsta ne cere o alta varianta a noastra, asa ca nu trebuie sa ne dam voie sa ramanem pe loc!]

Raspuns: este un pariu necastigator sa astepti sa te simti pregatit.

sursa foto: pathways to God


*Constantin Brancusi
**dezvoltata de Mel Robbins