Curea de transmisie

Îmi place să fotografiez ceea ce, daca ar putea alege, nu s-ar lăsa văzut.

Și îmi mai place sa observ ceea ce pare inobservabil. Darămite meritoriu de  a fi observat.

Sunt, oare, intruzivă?
Sau mai degrabă subiecții ar tinde să își apere ... intimitatea?

Albastrul nu va fi mai albastru mâine și nici puful mai greu.

Suntem cine habar nu avem și facem lucruri pe care ni le explicam la ani distanta de momentul hotărârii.

Exista un ham care, cu concursul sau împotriva  voinței noastre, ne trage odată la fiecare 24 de ore inspre viitorul unei noi zile. Ne silește să trecem pragul fiecărui apus și fiecărui răsărit, ca și cum ar fi un simplu strănut dumnezeiesc.

Atât surghiunul, cât și încuviințarea de a accepta acest canal de comunicare cu neființa ce va veni, ni se vede sus și tare pe fata! 

Nu e de mirare că nu ne-a fost dat să ne vedem singuri mimica răpusă de propria-i greutate mentala.
Speranța de viață ar cobori vertiginos ... spre numărul de ani ai unui câine bătrân încă în putere, dar fără pic de voință.

Cum sa nu vrei sa te tii departe de a fi văzut, in aceste conditii?

sursa foto: http://www.kandisebrown.com