dialog

tare mi-ar placea sa iti pot vorbi liber ... sa imi dau din nou voie sa fac asta.

insa m-am obisnuit sa am pareri care sa deranjeze ... sau care sa para ca vor sa atace pe cineva.

mi-e tare greu sa explic faptul ca intentia mea nu merge niciodata intr-acolo.

ori de cate ori miroase a oameni cu pareri, ma bag cu capul inainte ... vreau sa inspir inghitituri mari de odorizant ideatic.

insa anturajele de regula ma imping la tacere din doua directii: odata pentru ca imi spun cu subiect si predicat sa tac, odata pentru ca imi creeaza discomfortul de a ma exprima.

asa ca tac

si tac mereu ca si cum as vorbi

imi imaginez necontenit ca iti spun lucruri

incerc sa nu imi imaginez toate raspunsurile pe care mi le-ai da, pentru ca in scurt timp n-as mai avea nevoie de tine

cum ar fi sa nu mai am nevoie de tine?

pai n-ar fi, pentru ca am!

chiar si daca aceasta nevoie inseamna nevoia sa stiu ca existi, ca faci o umbra, ca vorbesti frumos cu cineva, ca zambesti unui copil, ca mananci, ca dormi.

a fost odata ca niciodata "am nevoie de tine" pentru ca daca nu ar fi fost nu s-ar fi povestit

asa cum imaginatia este arma perfecta a evadarii, tot asa este si calul troian al alienarii.

evadarea si alienarea sunt doua fatete ale aceluiasi deziderat.

dar care este realmente dezideratul, va intreb pe toti?

"lupta cu" sau "fuga de"?

o mica lacrima sta sa cada in coltul ochilor ... dar tu nu stii asta, pentru ca esti departe

iar cand esti aproape esti tot departe fara s-o stii.

sau poate constient.