Intreb

      Care este limita pana la care acceptam sa ne critice prietenii? Nu ar trebui ca ei sa si-o stabileasca singuri pe a lor si sa o anticipeze pe a noastra astfel incat un acord prealabil, implicit si tacit sa fie suficient si firesc? Oarecum si in linii mari cel putin, macar pana la punctul in care incepe sa apara o relationare de tip "win-lose" intre participantii la amicitie.
      Cand o prietenie are cele mai mari sanse de reusita si longevitate: cand acordurile intre parteneri se fac tacit si echilibristica emotiilor se calibreaza singura sau cand este nevoie de discutarea fiecarui lucru in parte pentru ajungerea la un acord final? Este cumva nevoia discutiei - pe fondul neintelegerii implicite - un semn ca prietenia este oarecum chinuita? Ca poate ceva este fortat acolo?
      Si nu cumva posibilitatea ca oricare dintre prieteni sa-si continue unul altuia frazele in locul unui omniprezent "nu inteleg ce vrei sa spui" este in sine un semn ca da, isi merita reciproc devotamentul amical al celuilalt?