Anormalitatea = un karaoke personal
Ma doare organic sa constat ca in vecinatatea ariei mele vizuale cineva face exact ce fac eu, exact cum fac eu, vorbeste exact ca mine, merge exact ca mine, se uita exact ca mine, se isterizeaza exact ca mine si ce mai vreti voi exact ca mine.
Nu am crezut niciodata in turme. Numai alunecatul in afara tiparelor denota imaginatie, uniformizarea reprezentand doar o alternativa dintre cele mai facile.
Mi-am facut un reflex si un obicei din a lua de bun ce am invatat la lectiile de biologie din scoala cand citeam cu pupilele dilatate ca fiecare dintre noi este unic. Si pentru ca am in continuare aceasta impresie si mai ales orgoliul originalitatii per se - nu neaparat din considerente ce tin de structura ADN - ma vad nevoita sa imi continui sirul zilelor de tip "rasarit-apus" traind automat - dar niciodata in slujba! - acestui principiu. Care de fapt nu face decat sa va adreseze voua, tuturor celorlalti in afara mea, cuvintele : "sunteti unici!". Si deci si eu.
Am o viata, o serie de alegeri facute deja, un repertoriu, un karaoke in care pot falsa sau pot scoate sunete dumnezeiesti. Sunt un one man show al propriului destin, pentru ca oricum fiecare viata are un singur rol principal. Restul ... figuranti, decor, fara de care insa viata noastra nu ar avea margini si ar fi de dimensiuni imediate incerte.
Toti gandim la fel, chiar si cei care sustin ca nu pot trai singuri.
De ce totusi am amintit de "karaoke"? Pai pentru ca suntem toti amatori ai vietii , daca nu pentru altceva macar pentru faptul ca ne dam cel mai bine seama de ce am avut dupa ce il vom fi pierdut. Si intotdeauna "cei mai amatori" sunt cei care rup randurile, care pun la indoiala, care nu pot respira in imbulzeala, care reconsidera, care analizeaza pentru a trage noi concluzii, care viseaza si imagineaza orice scapa ochiului grabit si neatent al secolului XXI ... si care risca sa falseze melodia fiintei lor doar pentru ca nu concep sa accepte drept adevar orice cantec servit hipnotic de turma al carei membru mimetic nu se vede si din care vrea sa se desprinda ...
De ce totusi am amintit de "karaoke"? Pai pentru ca suntem toti amatori ai vietii , daca nu pentru altceva macar pentru faptul ca ne dam cel mai bine seama de ce am avut dupa ce il vom fi pierdut. Si intotdeauna "cei mai amatori" sunt cei care rup randurile, care pun la indoiala, care nu pot respira in imbulzeala, care reconsidera, care analizeaza pentru a trage noi concluzii, care viseaza si imagineaza orice scapa ochiului grabit si neatent al secolului XXI ... si care risca sa falseze melodia fiintei lor doar pentru ca nu concep sa accepte drept adevar orice cantec servit hipnotic de turma al carei membru mimetic nu se vede si din care vrea sa se desprinda ...
Comments