RALUCA MIHĂILĂ

trust is the active engagement with the unknown i don't know for sure, but i am willing to believe it i trust, yes. confidence is when you see you're deeply flawed and still hold yourself in high regard. i have that now, maybe it's the one thing i can rely upon i don't know what to do these days, where to go, whom to speak with, how to handle some stuff. i have no idea what i'm right about or even if, but i am prepared to stay with the discomfort and to do what's necessary to move ahead or at least, to stagnate in a way that's needed fall and try again, fall and try again. i was tempted to find a way to hijack, biohack or cut corners so that i could move faster through this that was just my arrogance kicking in. it's out of the way now. so i'm left with my self and the world around me holding me until i can hold myself again fully, actively, proactively, optimistically, completely and wholeheartedly knowing that the biggest container of ourselves is,...

dincolo de vocile cu care ne vorbim, este o voce care vorbeste cu noi as da orice sa o aud ...  asta am de gand: sa dau tot pentru a o auzi. sunt pregatita, cred si daca nu sunt, voi fi. doamne, da-mi ce vrei tu dar te rog da-mi si puterea de a trece prin ele. a crea, a lucra, a conlucra ca pana acum nu mai e o optiune. a fi ca pana acum nu mai vreau sa fie o optiune. gata, s-a rupt neruptura, statea intr-un fir oricum, o asteptam venind, cu toate replicile la mine daca nu sunt atenta, imi fuge talpa in hău ... si dupa talpa imi pleaca pe rand, tibia, femurul, pulpa, soldul ... si pe nesimtite, coloana vertebrala si orizontala-mi. vreau, caut, am nevoie sa stau drepti din nou. ca daca nu, ma doare coloana. ma doare ...  sa fie oboseala? prajeala de hipotalamus? amoniac intramitocondondrial? șanț pe materie? sau mi-e psihicul la terapie intensiva din supradoza de surogate identitare? de realitati imbibate in licori caremaidecare, puse acum la uscat pe sarme taioase si strambe? ...

de ceva timp vorbesc în limbaj mistic și nu mi-e mică mirarea când lumea se uită la mine mai degrabă cu scepticism și semne de întrebare nerostite. o fac pentru că e parte din mine, e cum trăiesc și-mi înțeleg viața de câțiva ani și deci, oricât m-aș adapta la interlocutor și lipsa lui de deschidere față de dincolo de , aleg să mă aduc în discuții așa cum sunt. se mai întâmplă să supralicitez și să-mi destăinui din trăiri fără a fi, poate, cazul, dar în principiu distilez situațiile în așa fel încât să-mi păstrez integritatea; și ei, siguranța pentru convingerile adânc fixate :). am crescut mergând la biserică din obligație și ca un obicei pe care nu-l chestionezi; nu mă deranja, nu-mi aducea ceva de care să fiu conștientă; expunerea necenzurată la lumea bisericilor și obiceiurilor ortodoxe a fost, însă, un plugin important, pentru că a venit cu întrebări semnificative în perioada anilor formatori; în principal, de ce-uri. apoi m-am lepădat de dumnezeire pe drumul meu spre culmile arog...

- Ești mâncată? Ți-e foame?  - Sunt mâncată deja, zâmbindu-și decizia deja luată. --- Ca civilizație, odată ce am început să demolăm construcția socială care părea ca ne vine mică, am vrut să vorbim despre noi înșine și ne-am izbit în parapetul obsesiei pentru propria persoană: “eu, eu, eu, eu vreau, pot, știu și mai ales merit. Eu merit. Eu merit. Eu îmi construiesc singur realitatea. Sunt self made. Sunt perfect așa cum sunt. M-am născut ca să primesc totul. Nu e just ce mi se întâmplă! Dacă eu am dreptate și noi gândim diferit => tu greșești. Și de fapt, tu ești greșit și mai ales, tu ești de vină”. Un new age care deghizează o nebunie morală, probabil. O rătăcire în labirintul preocupării de a ne construi propriile statui pe principiul “ba a mea-i mai mare”. Foarte seducător, deci greu de oprit. Am avut revoluție, cred ca suntem în involuție. Pentru a trece în evoluție probabil e nevoie de implozie. De o catastrofă psihologică care să ne dea șah mat, care să arunce în a...

  i write because it’s how i remember i am free. i write because it’s how i make love to the parts of me that were never allowed to be touched. i write because every time i spill a poem, i spill a little more of the poison the world poured into me; about what it means to be a man. to be worthy. to be holy. to be clean. i didn’t learn how to write from school. i learned how to write by learning how to come. not just sexually. but spiritually. writing became less about performance and more about penetration of presence. i stopped writing about truth and started letting truth move through me. and let me tell you: truth is wet. she drips. she moans. she rides your spine like a serpent in prayer. but she will not fuck you if you’re trying to look good while doing it. she wants your stutter. your tremble. your weird, wild honesty. she wants your pain, not your perfection. this is why we need art right now. not ads. not algorithms. not politically correct piety wrapped in plastic-smile se...