Discuție organică

- Ce faceți? Cum ați dormit?
- Băi, nu chiar așa de bine. Mă simt foarte încărcată, așa. Tu, fiereo, cum ești?
- Cam iritabilă, ce-i drept. Nu prea mi-e clar de ce.
- Și eu, zise stomacul. Îmi bolborosesc toate aici.
- Noi simțim că n-avem aer, ziseră în cor plămânii.
- Nouă ne e bine, replicaseră rinichii. Ne înțeapă doar puțin ochii, parcă am avea nisip. Dar altfel, totul bine.
- Noi nu vedem chiar bine, dar poate că nici nu avem ce? se întrebau cu voce tare ochii.
- Dar de auzit, da, s-au trezit urechile. Totul e ok aici, deși dacă nu ne putem ajuta de ochi, mai greu să înțelegem ce auzim.
- Eu sunt înfundat, adăugă nasul. Nu știu voi, dar la mine e greu tare. Trebuie să mă folosesc de gură ca să pot inhala ceva. Plus că sunt super uscat. Ca niciodată. Nu e bine.
- Mie-mi zici? Că stau atât de mult căscată, că ar trebui să beau non stop lichide....uf! oftă din greu gura.
- Ce-aveți, măh, toți? Vi s-a luat cu binele? Ce vă tot plângeți atât? interveni creierul hotărât și pe cai mari.
Mirare mare în tribune.
- Dar nu ne plângem ... numai că e clar că nu e o zi bună, au răspuns toți în sincron. Și nu știm ... de la ce ni se trage albăstreala asta de stare. Se poate mai bine!
- Se poate mai bine? Ia uitați-vă un pic la inimă ... și bucurați-vă că voi, cel puțin, mai funcționați la parametrii corecți.
- Adevărul e că da, interveni sângele în discuție, epuizat după o nouă traversare a inimii ... ziceți merci că nu sunteți în papucii mei ... oricând se poate mai rău, dragilor și credeți-mă, când vedeți ce văd eu în fiecare secundă, nu vă mai trebuie ... Bucurați-vă de ce aveți.
- Eu vreau la aer. Nu-mi e bine.
- Și eu.
- Și eu.
- Și eu ...
- Și noi.
- Și noi.