Cât de mult contăm, de fapt? Noi pentru noi.

Încep să constat că viața se mută în online și ferestre de zoom, skype, whatsapp, house party și alte cele.

Măi, nu!
E păcat.
De ce ne ratăm, oare, șansa?
De ce nu punem în practică lucrurile despre care alfel, am tot vorbit - stress management, self leadership, time management, myself-management?

În loc să ne luăm timpul acesta pentru offline cu noi înșine (că și-așa orbecăiam mult pe net și înainte), noi continuăm să fugim ... mâncând pământul.
Am uitat cum se stă pe loc.
Fugim de noi, fugim de ei, de ele, fugim de prieteni imaginari, de vise, de quality time with our heart.
Alergăm înspre aceeași socializare care ne pune gândurile pe silent sub pretextul că de acum chiar trebuie să fim online!
Ce convenabil, nu?

Menținem ritmul nebun despre care spuneam că îl vom schimba într-o perioadă în care am putea să face asta din plin.
Ne cerem în aceeași nebunie din care voiam să ieșim ... și păstrăm totul la fel, când viața din jurul nostru imploră la schimbare.

Calendarul nostru nu ar suferi modificări dacă ar fi să dam attend la toate evenimentele și fostele întâlniri la cafea care acum s-au mutat în ferestre.
Și dăm attend. Pentru că avem nevoie de ele ca de aer.
Înainte erau hrana socială de zi cu zi, acum sunt perfuziile pentru a "trece cu bine de perioada de izolare în casă".
Atenție! În casă, da? În casa noastră. Stăm acasă, nu în apă, nu în ploaie. E casa noastră, aia pe care am pregatit-o frumos pentru când ajungeam să ne relaxăm.
Acum avem ocazia să ne relaxăm 24/7, dar ne e frică.
Nu spun că nu e de înțeles....spun doar ca acționăm la impuls.
Ne panicăm.

Ceva ne spune că nu ne e dor de toți oamenii cu care ne conversăm pe ferestre de chat ... dar nu ne putem abține să nu le dăm rolul de a ne îndeparta de noi înșine.
Știm clar că ne așteptam la ajutor de la cei câțiva din conversațiile meetingului de ieri dimineață, pentru că lor le merge mult mai bine și nouă nu. Dar închidem ochii și lăsăm să treacă. Important e să nu fim singuri, nu contează dacă în compania oamenilor nepotriviți.

Dar ce e mai important, să nu fim singuri sau să nu ne simțim singuri?

Și oare dacă ne-am duce la ferestre adevărate?
La ferestre de geam.
Știți, acele ferestre de sticlă prin care vezi viața.
Și din care nu se aude nici o voce și nu vin înspre tine nici un fel de confirmări.
Ce vedem daca ne uităm un pic afară?
O natură asta care își reintră, slavă domnului, în drepturi.

Încercăm să urlăm fără să țipăm.
Și nu ne iese, pentru că dacă nu simțim că ne golim plămânul, nu ține.
Iar de noi, cumva, din nou, ne ambiționăm să uităm.

Nu suntem suficient de importanți încât să ne punem pe primul loc nici măcar acum, în izolare fizică.