(ne)gandire

Mi s-a intamplat recent sa imi ignor in mod voit intuitia si sa decid sa merg pana la capat intr-o experienta.

Am considerat ca trebuie sa am incredere in oamenii de care al saselea simt imi spunea sa ma feresc.

Un om foarte apropiat mi-a spus 'Te-ai ambitionat sa crezi ca va fi bine'. 

Da, exact asta am facut. Dar nu asta ar trebui sa fie premisa de la care sa pornim cu totii? Ganditi-va cum s-ar schimba lucrurile si lumea daca, extrapoland, toti am face asta ... pe mine m-a naucit perspectiva si punerea in practica a puterii transformatoare pe care ti-o ofera increderea totala.

Ma amuza cand lumea imi spune ca sunt naiva si chiar ma iau de usor-fraiera cand eu aleg sa cred ce aud de la ceilalti. 

Cand de fapt ei decid ce spun si eu aleg sa ii cred pornind de la premisa ca ei stiu ce spun. 

Ce rostesc ei este un mic angajament caruia nu am de ce sa ii tai eu aripile prin scepticism. 

E datoria lor sa si-l calibreze conform cu ce pot transpune in fapte. 

Mi se pare aproape de hilar cum paradigma in care se pozitioneaza majoritatea este fix cea in care eu sunt in eroare si pasibila de naivitate cand cred un neadevar, si nu cel care lanseaza acel neadevar in univers. 

Oare cum sa devenim mai buni daca solutia la indemana pe care o gasim este sa ne baricadam de contracte si neincredere crezand ca cei care doar in baza lor se poarta mai grijuliu cu noi, o fac din convingere sau respect?

Ce credem despre oamenii din jurul nostru spune multe ... despre NOI! 

Dati in ei cu incredere pana n-o sa mai stie ce i-a lovit! 
Numai ea poate demola in final ceea ce neincrederea, mereu la indemana, construieste inalt.