la repetitii

am zile in care ma confrunt cu probleme de matematica logica pentru rezolvarea carora ma invart cu orele in jurul cozii si parca nu stiu cum sa ma complic mai tare
naucitor de enervant, as spune ... simt ca am solutia, e acolo, la naiba, in fata mea, dar cumva ma autooblig sa vad totul dindaratul unei anchilozante pacle

tin minte ca am mai rezolvat o data lucrurile care ma incearca acum ... insa refuz sa copiez dupa mine insami ... asa ca ma chinui, ma strofoc sa simplific si nu reusesc decat sa complic totul intr-un mod lamentabil ... ma pierd in propriile-mi rationamente si ma gandesc, invinsa, ca mintea este un circuit complex de ganduri anapoda pe care nu le poti controla decat daca nu iti propui.

pentru ca uneori am termene de respectat* recunosc, cedez si ma uit in urma la cum am rezolvat lucrurile data trecuta

si ma uimesc cu simplitatea senina de care am putut da dovada

si ma intreb: in care din cele doua situatii mi-a "luat dumnezeu mintile" cu adevarat? cand pot fara efort sau cand nu pot cu efort sustinut?

si mai mai intreb: oare cand stii ca poti ceva ce nu ai mai incercat vreodata, nu ne sopteste cumva o voce a spiritului ca de fapt stim cum se face? ... si nu cumva de-asta continuam sa incercam ceea ce pare imposibil si uneori scapa unei minti asa zis lucide?

* in traducere libera, viata este scurta daca te obligi sa tot calci repetat pe aceleasi poteci