Minciuna sincera (trebuie) traita intens

      Reclamam minciuna, acuzam ipocrizia, aratam cu degetul lipsa de fond a formelor, ne strambam in fata neavenitilor care pot si stiu oricand sa fie colocviali in confruntarile cu nimicurile de zi cu zi, dar apoi ne intrebam de ce nu mai stim in ce si in cat din ce auzim sa mai avem incredere. Peste tot figuri frumoase, aranjate, dischisite, gesturi gandite si ras-gandite, o intrega panoplie de neologisme, fraze pompoase, formulari consacrate si demult devenite clisee incat imi vine sa ma intreb unde este diplomatia: in om sau in cuvintele in care se imbraca in fata lumii? Si ce da, mai nou, tonul: suprafata sau esenta? Mda, cam retorica treaba ...

      Ce este mai important: ce spui sau cum spui? ce sau cum? Bine, oricum, stim ca nimeni nu mai zice nimanui nimic clar, raspicat si la obiect, astfel ca ramane doar "cum"-ul. Asa ca da, este important cum spui lucrurilor (altfel decat pe nume) si cum iti voalezi raspunsurile. Vorba aceea, macar daca ma minti, fa-o frumos, nu?

      Tot adevarul si veritabilul este si ramane ascuns pe undeva prin niste sfere in care se considera la adapost, astfel ca la suprafata ajunge o masca foarte bine gandita, plina de coji de ceapa suprapuse si plina de pulovere emotionale si comportamentale; uneori nici noi nu mai stim cine suntem si uitam sa ne dezbracam de acest balast odata ce trecem de pragul casei noastre. Aproape ca ajungem sa dormim in hainele de strada. Si este ok, pentru ca a fi "prezentabil" sau pentru a deveni "prezenta agreabila" pe care toti o cautam oriunde si oricand a devenit dezideratul tuturor celor care vor sa se integreze in societate, cu singurul risc de a face din asta un full-time job si de a nu mai aloca timp 'scaparilor', adica acelor rare momente de sinceritate.

      Teoria lui "nu tine in tine, nu-ti face bine" versus "taci si inghite". Ma intreb care ajunge la ficat prima.

      Cum este posibil ca adevarul sa ajunga a se rusina de sine insusi? Cum e posibil sa fie captivul atator minciuni incat pentru a ramane intact alege sa se ascunda, uneori cu riscul de a se ascunde prea bine?

      Desi in fiecare zi mergem ca pe sarma - sa nu cumva sa jignim pe cineva cu ceva (pentru ca intervine calomnia), sa nu cumva sa nu fim corecti cu ceilalti (pentru ca suntem nedrepti) , sa nu cumva sa doara pe ceilalti faptul ca adevarul nostru este mai real decat adevarul lor (pentru ca intervine invidia), sa nu cumva sa subminam vreo autoritate (pentru ca intervine tupeul) - sustinem sus si tare ca "ah, dar noi suntem diplomati". Cred ca stim cu totii ca sub masca bunului gust s-au aciuat si continua sa o faca multi kitsch-iosi vomitivi, insa a ramane exact asta depinde de dorinta celor autentici de a-i integra sau nu intre ei.

      Se considera ca aceasta masca sociala nu doar ca este acceptabila, ci chiar ca este necesara pentru, cica, bunul mers al lucrurilor. Consideram cumva ca astfel suntem mai la adapost de rautatile oamenilor din jur si am ajuns sa ne multumim cu atat de putin de la viata? Apelam la "servite"- cliseu doar pentru ca nu facem fata unei critici sau unei pareri? Ne este lene sa fim defensivi in cazul unul atac si atunci convenim unanim ca este mai simplu sa ne inghitim vorbele?

      Ati observat cum atunci cand suntem intrebati ceva foarte serios sau atunci cand ne punem noi insine problema astfel, incepem cu "sincer, ...". Oare de ce? Ca nu poate fi doar pentru a intari mesajul, nu?

      Credeti-ma, daca as putea sa scuip intre ochi pe cate unul sau una, as face-o fara a ma gandi de doua ori. Dar nu pot din doua motive: nu am tinta buna si nu am fost inzestrata genetic pentru astfel de gesturi. Asa ca ma rezum la ce pot face si ce ma impaca atat cu mine insami cat si cu lumea "mamii lor": sa "scap" aprecieri sincere si ocazionale, mici sudalme sau chiar sa invoc diverse dobitoace domestice (pe care uneori le jignesc prin aceste asocieri), ramanand bineinteles in sfera unei decente confortabile.

      Si traiesc plenitudinea acestor momente de descatusare sincera mai ceva ca pe o "sesiune" a unei nevoi fiziologice amanate indelung, pentru ca nu vad rostul in a merge cu haina de blana prin desert doar pentru ca o ai in garderoba.

     In definitiv, pentru ce a fost inventata oglinda si cum ar fi aratat azi o lume oglindita in sine? Probabil mai putin invers decat ne vedem astazi in bucata de sticla reflectorizanta ...

      Nu mai am nici un dubiu, din nefericire - raportul gluma/realitate din intrebarea "Ce caut eu in viata mea?" inclina balanta in favoarea neta a celei din urma. Si asta gasesc a fi un motiv de regret.