RALUCA MIHĂILĂ

      Normalitatea s-a demonetizat, nu mai este normala, a devenit exceptie. Un motiv in plus pentru cei care vor sa fie deosebiti si sa sparga tiparele, sa o adopte cu speranta ca vor rupe gura targului.        Fericirea nu inseamna libertate. Credem ca asta inseamna si ne simtim liberi cand suntem fericiti dar de fapt agonizam bezmetic intre aceleasi ziduri ca atunci cand ne simtim in sah mat cu viata.         Ah, ca toti credem asta? Treaba noastra, e lala-land-ul fiecaruia, care insa chiar daca ne dam de trei oi peste cap, nu devine realitate.        Cum sa fii si cum sa vrei sa fii liber? Este ca si un nemuritor ar vrea sa tina un jurnal!

Nu chem pe oricine la mine acasa si pe cine pot chema acum se apropie de "oricine". Asa ca mi-am comandat pizza...pentru ca vreau sa aud interfonul la fel cum simt nevoia sa respir. Si decat sa ma dau absorbita de o conversatie de 2 lei cu oameni de 2 bani prefer sa imi comand pizza pe care sa nu o mananc. Pentru ca daca imi suna soneria, merita.

la contactul cu acea sfera imensa, policroma, emotiv-poliglota, unde in fiecare zi, din fericire, trebuie sa invatam sa na ratacim si unde am vrea sa continuam sa ne putem pierde. Ca intr- un dans , acea expresie verticala a unei dorinte orizontale ...

      Oare de ce sunt lucrurile de asa natura facute incat sa fie nevoie sa facem curat periodic? Sa aerisim casa, sa stergem praful, sa maturam si sa spalam pe jos, sa aspiram covoarele, sa dezinfectam?               De ce nu pot ramane lucrurile, odata asezate, in ordine ?

Truism rasunator, si totusi pentru unii pare greu de crezut: nu crezi decat dupa ce te convingi.

Intr-o zi plantele vor juca in aceeasi liga cu oamenii  *text si imagine: Think outside the box

      Odata cu finalul ultimelor rezultate la examene, viata nu iti mai ofera acel sentiment de confort pe care ti-l dadea cate o nota buna. Poate ca profesorul nu iti zicea mereu "bravo" dupa un 10, dar era suficient sa stii ca 10 este 10 si ca nu este loc de mai bine. Primisei recunoastere pentru un rationament, in mod evident si fara nici un dubiu, bun.       Etapele ulterioare in viata nu mai reclama "bun" sau "rau", totul devine dintr-o data subiectiv, nuantat si nu mai exista ceea ce in scoala se numea "raspuns corect". Frumusetea si corectitudinea principiale ale fiecarei actiuni stau in ochii celui care priveste viata.       Mi-e dor de clipele din scoala in care trebuia sa rezolv probleme de matematica ale caror rezultat imi era cunoscut (stiam, in unele cazuri, ca trebuia sa obtin, de exemplu, 4).      Cata satisfactie sa gasesti demonstratia si rezolvarea care sa te duca la raspunsul corect! Si mai ales, cata satisfactie daca r

lies within in limbo non-reasons for sadness ...

      Daca ar fi sa fac o sintetica reprezentare mentala a oamenilor, ar arata cam asa: -corporatistii - suporta si chiar reclama o prelungire a fizicului imbracat la patru ace, fie in dreptul nasului cu o carja ascendenta, fie in dreptul fundului cu un morcov infipt perpendicular :) -functionarele de la ghiseu - mancatoare de mult orez (constipate cronic) si fasole (au impresia ca ne abureste lipsa lor de chef de munca) -prozelitii la capitalismul de carton (marea masa de parveniti care nu cunosc si, deci, nu apreciaza valea banilor) - fandoseala tip kitsch pe fond de roz bon-bon -studentii- ori genuini si intens preocupati de contemporaneitate si viitor, ori plini de ifose de tip "angajati-ma ca manager, am terminat Facultatea de Comert". -angajatii "la particular" - "noi tinem tara asta, ca daca n-ar fi PIB-ul creat de noi, voi nu v-ati mai povesti pe la ghiseele institutiilor publice!" -angajatii in corporatii- nu, clar, nu exista nimeni

Are vreodata dorul legatura cu speranta? Eu cred ca nu. Vreunul din cele doua ventuze emotionale o conditioneaza pe a doua? Sau o presupune? Eu cred ca nu. Apar vreodata impreuna? Eu cred ca da. Si mai cred ca se si intrepatrund pana nu se mai pot diferentia. Induc in eroare ratiunea si simtul raspunderii? Eu cred ca, cel mult, le suspenda temporar.

       Am o colaboratoare care isi face obiceiul din a semna fiecare e-mail cu "O zi plina de frumos".       In conditiile in care sunt inundata si inund la randu-mi cu "Va doresc o zi excelenta", "Cu deosebita consideratie", "Cu stima", "Best regards" si alte rasuflari corporatisto-beletristice, urarea aceasta mi se pare in cel mai bun sens altfel. Asa ca din cand in cand ii citesc mail-urile doar pentru ca anticipez ca intr-un final (al lor, al mail-urilor), voi zambi.

      In 14 noiembrie 2010 - cum s-ar zice, acum un an si opt luni si imi doresc sa fie un mariaj principial "pe viata" - am decis sa ma las de fumat si recunosc faptul ca aproape ca nu trece zi fara sa imi amintesc de acest lucru. Nu din cauza vreunui sevraj prelungit sau a nostalgiei fata de norul de fum care imi acoperea capul si imi intra in fiecare fibra a corpului si garderobei, ci pentru ca am in jur oameni care fumeaza si pe al caror fum il alatur, fara si chiar contrar vointei mele, oxigenului din alveolele pulmonare.       Nu voi face din acest post un soi de confesiune a unui fost dependent de nicotina, pentru ca nu este cazul si mai mult decat atat, nu as fi candidatul perfect pentru asa ceva, fumatul fiind mereu pentru mine unul din cele mai placute la gust sporturi si nimic mai mult. Nu am fost nici o secunda dependenta de tigari. Ce vreau insa a reda aici, poate fi interesant pentru unii, este motivatia pentru acest gest pe care il pot cataloga drept ext

Poate fi deloc greu sa identifici o randuiala intr-un aparent nimic ... sau sa gasesti un tipar in haos.

stii cum e ca tristetea si sursele ei sa te atraga precum magnetul atrage magnetul? si stii cum e sa te retragi din fata acestei tentatii precum dracul evita tamaia? ei bine, daca nu stii nici una, nici alta, sarac cu duhul si cu mintea odihnita emotional se zice ca esti daca o stii doar pe prima si nu o intelegi pe a doua, se numeste ca esti, spre indeplinirea propriei doleante, nihilist cu tendinte de autoanihilare daca le stii pe ambele, atunci te numesti "pasibil de a nega negarea"

Inainte (sau dupa?) si dupa (sau inainte?) naut, avocado, fructe si samburi       Hmmm...cum judeci cel mai corect un om? Pornind de la nehotararile si intrebarile de inceput si ajungand la forma lui finala, convergenta, slefuita si compacta, sau pornind de la multitudinea de lucruri si experiente cu care vine in contact si ajungand la un final reprezentat de principiile si scopurile in viata decantate si strict identificabile?        De la ingrediente la produs final sau de la intreg la parti componente?        Unii ar opina ca nu se cade sa judeci oamenii :) Cu ei nu am ce vorbi.       In mod cert insa, conteaza foarte mult unghiul din care privesti lucrurile.

     Aceasta afirmatie* "Unica mediocritate injustificabila e mediocritatea iluziilor" lasa a se intelege ca mediocritatea vietii de zi cu zi este nu doar acceptabila ci si justificata(bila). Dar stau sa ma intreb: daca traiesti mediocru, cum poti inova atingand iluzii inalte?     Chiar daca iluziile presupun trecerea (iluzorie sau nu) dincolo de propria conditie - deci automat aspirarea la un nivel mai inalt decat prezenta stare de fapt- afirmatia nu poate fi adevarata decat daca termenul "mediocritate" este folosit cu sensul involutiv de mai jos: "Unica mediocritate injustificabila e iluzia inferioara realitatii".       Care, intr-adevar, este aproape o axioma si deci not cool :) * O.Paler

      Ce a fost prima data: simplul - ulterior complicat pentru a ne justifica superioritatea de rasa - sau complexul - ulterior simplificat pentru a aduce cogniscibilitatea universului la un numitor comun cu nivelul de intelegere al primatelor?       Ce este mai la indemana, sa faci ceva simplu sa para complicat, sau sa faci ceva complicat sa para simplu?       Consider ca ambele sunt posibile, dar cel mai rentabil si cel mai aproape de adevarul suprem cel mai putin subiectiv este sa mergi de la complex la simplu. Pentru ca esentele tari se ascund in lucrurile de baza, si nici un lucru esential nu este complicat.

      Sunt convinsa ca daca sau atunci cand voi decide sa plec din tara, va fi o decizi de impuls, nicidecum una indelung programata.      Ceva cam la modul "Ceva nu e bine. Punct si de la capat: ce-mi trebuie pentru o viata normala: un personaj uman cu care s-o traiesc, confort material si viza. Checked, checked, to do".      Si cel mai probabil va proveni din sentimentul autosuficientei de neam. Si dintr-un pur si simplu fizic demonstrabil preaplin.       Pana atunci, dintr-o crasa lipsa de motivare pentru o astfel de actiune, imi pastrez la cote enervant de mari perfectionismul si patriotismul destrabalate si la cote infinitezimale dorinta de a umbla pe coclauri dupa covrigi in coada de caine. 

make a silent appeal to the Supreme Court :)

just being perfectly imperfect

cred ca cei care reusesc sa se sinucida primesc de la Dumnezeu mesajul: oricum traiai degeaba! iar cei care nu reusesc asta primesc un alt mesaj: potoleste-te cu prostiile!

Cata singuratate cand simti ca nu mai rezonezi la ce iti ofera viata pe tava, cand absolut nimic nu te mai surprinde placut si nu te mai face sa tresari a surpriza. Fie ca placuta, fie ca ne. Si cata singuratate cand nimeni nu te mai face sa te miri, nu te mai surprinde nicicum. Si nicicand. Te intrebi, retoric "alo, oameni, ce trebuie sa faci aici pentru niste microexpresii faciale?" si raspuns, ala io, ala io. Da, lipsa unei complicitati emotive naste goluri. 

      Cat adevar sa se ascunda oare in formularile de tip "nu fa promisiuni cand esti fericit" sau "nu lua decizii cand esti deprimat"? Ma intreb serios asta pentru ca am venit in contact cu oameni de toate categoriile care dintr-un motiv sau altul s-au aflat in circumstante decizionale pe care un om obisnuit le-ar numi extreme: deprimare cronica, frica de moarte, fericire cronica (rezultata din deficiente neuronale si endocrine), un proaspat esec personal, fiorul dragostei adolescentine si altele, stari care da, ridica un semn de intrebare din punct de vedere emotiv.       Daca un acelasi om ar trece la momente diferite de timp* prin toate aceste stari si ar trebui sa ia o decizie cu pivire la ceva anume, oare decizia ar fi aceeasi de fiecare data? Evident ca nu. De ce? Psihologii motiveaza, in linii mari si dincolo de predispozitii genetice de tip "pesimist", "fatalist" etc, prin perspectiva fata de viata pe care ti-o da starea de spirit de

Pe scurt, as spune ca in societatea zilelor noastre esti: - ori parte a unei caste in care indiferent de domeniu, concurenta iti devine principiu de viata - ori aspirant la o casta (care, cum altfel, are circuit inchis) - ori doritor de a fi altfel decat toti ceilalti Cu alte cuvinte, esti fie un trist care ignora lucrurile esentiale in viata, fie un trist care isi doreste sa fie cu masele pentru a simti ca doar atunci conteaza, fie un salbatic spalato-educat. Restul, normalii care se apreciaza pe ei si pe cei din jur asa cum sunt, sunt rarisimi si foarte bine ascunsi. Ignoranta si orgoliul ne-au facut demult, cred eu, sa nu mai fim oameni decat prin specificitatea fizica de rasa. In rest incepem sa ne apropiem fie de plante, fie de animale salbatice, fie de taratoare de desert. De la caz la caz.

      Se poate interpreta un act sinucigas drept un strigat de ajutor sau mai degraba drept o renuntare? Sa fie oare acest mod abrupt de a te autoinfrunta o luare in piept a vietii si un complice "sunt sigura ca ne putem intelege" sau un dureros "te-am primit cu sufletul deschis dar mi-ai frant inima"?         Cred ca ar fi interesant de centralizat parerile unui preot, ale unui psiholog, psihiatru, doctor, ale unei femei, unui barbat si unui copil. Am fi cu siguranta surprinsi.

Care este nivelul optim al IQ-ului pentru a fi fericit?

      Azi de dimineata TV-ul ne informa asupra unui omor "deosebit" care a avut loc intr-o biserica dintr-un oras romanesc si caruia i-a cazut victima un preot. La momentul primei difuzari a stirii inca se cautau indicii asupra psihopatologiei celui care si-a indreptat demonii INTR-O BISERICA asupra unui preot.       Dupa interventii in direct ale psihologilor, politiei locale si a altor cativa bagatori de seama care o asimilau si pe reporterita care investiga in direct cazul, am stat si m-am intrebat in cel mai serios mod cu putinta, gandindu-ma la fata bisericeasca proaspat cazuta victima unui necunoscut suparat: oare iubirea lui Dumnezeu se masoara si prin modul in care ne regizeaza iesirea din viata?

ciudat sau nu, dar constatator: uneori oamenii evolueaza cum nu te astepti. diferit si nu pentru ca te-ai inselat asupra lor, nici pentru ca au fost ei imprevizibili ci doar pentru ca au ales alte lucruri decat ai fi ales tu pentru ei nu mai bune, nu mai rele da, e in natura noastra sa incercam sa anticipam destine care nu ne privesc doar pentru ca se gaseste mereu cineva care sa "para genul care..."

Bucurestiul respira miros de tei. La fiecare pas. Atat de puternic incat poti face ceai din aer.

din anumite puncte de vedere, nimic mai nociv decat surogatele. nu fac decat sa te amageasca in credinta ca ai parte de original, cu marele risc de a nu-l mai recunoaste atunci cand iti apare in fata ochilor. cumplita minciuna antropologic setata in gena umana si ascunsa sub umbrela lui "totul se educa". exista momente in viata in care treci dintr-o stare de agregare in alta. a nu se intelege ca te schimbi, ci doar ca devii mai mult acelasi. si cel aparent nou, care alege de buna voie sa lase in urma un alt stil de viata, rememoreaza periodic, ca si cum s-ar intampla aievea, franturi din "alter-ego" ca si cum isi doreste sa ii permita sa mijeasca putin in prezentul din care a fost expulzat. ca si cum deschizi fereastra in speranta ca cine asteapta la usa va cauta, la un moment dat, alternative pentru a te patrunde. ca si cum visezi la ceva ce ai decis (argumentat) sa nu-ti doresti. ca si cum nu te asculti pe tine. ca si cum iti lasi capul sa isi faca