Reinterpretare

      Cat adevar sa se ascunda oare in formularile de tip "nu fa promisiuni cand esti fericit" sau "nu lua decizii cand esti deprimat"? Ma intreb serios asta pentru ca am venit in contact cu oameni de toate categoriile care dintr-un motiv sau altul s-au aflat in circumstante decizionale pe care un om obisnuit le-ar numi extreme: deprimare cronica, frica de moarte, fericire cronica (rezultata din deficiente neuronale si endocrine), un proaspat esec personal, fiorul dragostei adolescentine si altele, stari care da, ridica un semn de intrebare din punct de vedere emotiv.

      Daca un acelasi om ar trece la momente diferite de timp* prin toate aceste stari si ar trebui sa ia o decizie cu pivire la ceva anume, oare decizia ar fi aceeasi de fiecare data? Evident ca nu. De ce? Psihologii motiveaza, in linii mari si dincolo de predispozitii genetice de tip "pesimist", "fatalist" etc, prin perspectiva fata de viata pe care ti-o da starea de spirit de moment, resortul emotional in care te afli, inclinatia spre a lasa ori nu sa se intrevada speranta etc. Cu alte cuvinte nu poate fi luat drept etalon comportamental o oarecare stare de moment semnificativ diferita de media starilor emotionale din cursul unei zile, luni si asa mai departe. 

      Intr-adevar, nu este intru totul relevanta o decizie pe care o iei sub imperiul clipei extreme fata de ce ai decide daca ai avea pulsul, mintea, sufletul si demonii la locul lor. 

    Parerea mea? Cine nu are in momentele extreme instincte decizionale foarte apropiate de impulsurile decizionale din momentele de acalmie este puternic labil psihic si emotional. Si acesta este, cred eu, motivul principal pentru care multi dintre noi nu ar trebui sa ia decizii cand nu sunt "calmi", pentru ca dupa ce redevin ei, cei "stabili empato-hemodinamic", nu-si mai recunosc propria decizie.

*dar in jurul aceleiasi varste, deci fara motiv de diferentiere ideatica pe fond de experienta de viata