iele

Oh, câtă plenitudine în cerul de afară!

În norii grei și gri ... în atmosfera joasă, încărcată și plină de emoții, resentimente, speranțe și stări despre ieri, azi, mâine.

Nimic nu trebuie să fi fost perfect și nici nu a fost.

Dezideratele rămân aproape doar ca punct de referință, dar mereu ca echilibre iluzorii în mișcare.

Te apasă, te strânge de corp până îți expui gâtul, apoi se uită în ochii tăi adânc și îți spune fără cuvinte: îmi aparții.

Și tu știi că nu e așa, dar din când în când e OK să te lași ... pur și simplu să te lași, ca într-o plută pe valuri învolburate.

Valuri, valuri, valuri și puhoaie de gri.

Ca atunci când te calmezi doar după ce ai trântit cinci farfurii și odată cu ele, ai scos din tine și dracii care te strigă din toți rărunchii ... 

Și nu știi sigur dacă îți place sau nu ce vezi, cu siguranță ceva e acolo care te atrage ca un magnet ... dar ți-e frică pentru că nu știi ce e dincolo de. 

Te ține convingerea că griurile nu au final decât în culori.

Vii.

E riscant, simți cât de riscant poate fi, dar în același timp mai știi și că ești în siguranță oriunde. 

Absolut oriunde. Pentru că indiferent de cât de mult te lași în brațele cuiva, esențialul rămâne la tine: sufletul. 

Este singura parte a corpului pe care, cu cât ți-o oferi mai mult, cu atât crește în tine.

Singura.

Așa că indiferent de cât de frică îți e, indiferent de cât de nesigur(ă) ești, dacă îți ții sufletul de mână, te poți avânta în orice. N-are ce să ți se întâmple.