Bun, și acum?

Posibil că am citit mai mult decât mi-ar fi fost util pentru a înțelege de ce fac anumite lucruri și cum de ajung să judec ce nu înțeleg.

Căci în mod evident, fac și facem asta, doar că în proporții mai mari sau mai mici, in funcție de anumiți factori. Individuali.

Unul din ei este răspunsul la întrebarea* Cu ce mesaje ai crescut în familia ta legat de oamenii care sunt diferiți de voi?

Încep să acord din ce în ce mai multe circumstanțe atenuante pe fondul acestui determinism genetic / familial / educațional. Cred că dacă ne-am pune serios problema influenței pe care mediul ne-a lăsat-o comparativ cu propriul nostru aport intelectual, am fi cu mult mai puțin aroganți și siguri de puterea proprie. Sigur, ea există și pe măsura conștientizării limitelor, puterea acestui determinism pălește ... dar totuși, traseele majore în raport cu noi înșine și lumea cred că au fost săpate.

Și așa cum există bagajele diferențelor de opinie dintre noi și părinții / familiile noastre, tot așa există și motivele pentru care se cuvine să le mulțumim. Fie că ne-au insuflat responsabilitate, dragoste, bunătate sau determinare ... orice ar fi fost să ne dea și e la noi acum, merită un mulțumesc.

Las aici și celelalte 3 întrebări legate de tema conversațiilor dificile (pe care mulți din noi nu știm să le purtăm).

Cât de diferite sunt credințele tale sociale, politice și religioase față de cele ale familiei tale?

Ce zone din personalitatea ta ți-au fost asignate?

Ce părți din identitatea ta ai considerat că sunt demne de a fi alese?

Concluzia mea, după toate cele citite și răscitite: e comod și ușor să nu încerci să ieși din cine ți s-a inoculat că ai fi și avem (tu, eu, el, ea, noi, voi) tot dreptul să stăm deoparte și să căutăm the easy way out. 

Nu trebuie să lăsăm cu toții câte ceva în urmă, nu trebuie să ne depășim limitele, nu e obligatoriu să ieșim din noi înșine pentru a fi mai buni, nu trebuie să căutăm să căutăm să căutăm până nu mai vedem clar, nimic din toate astea nu e musai.

Putem foarte bine să stăm întinși pe spate, să ne uităm la cer și să ne spunem nouă înșine că suntem capabili de apreciere.

- Ce? Dacă  nu m-am chinuit înseamnă că nu pot avea compasiune sau recunoștință? 

Ba sigur că da, dar întrebarea mea este: față de ce?

Căci da, aprecierea se poate aplica pe abundență, dar semnificația profundă a acestui gest vine pe fondul lipsei, al pierderii, al fricii, al suferinței. Altfel, cum ai putea prețui un lucru pe care l-ai avut întotdeauna și pe care știi că îl ai în continuare la discreție? 

*venita de la Esther Perel