De ce lipsa înseamnă, uneori, preaplin. Și invers

Tiff 2021 - al 20-lea an al festivalului, unul în care îmi planificasem un program full house de evadare din arșița bucureșteană și o imersare totală în sălile de cinema ale Clujului.

În materie de proiecții, sunt cea mai dedicată și prolifică persoană pe care o cunosc. Sunt în stare de mănânc doar iaurt cu popcorn toată ziua și să fac slalom 10 ore pe zi timp de 10 zile între cinematografe, doar pentru a vedea cât mai multe filme care sună a must see.

Așa am făcut în trecut, așa aș fi făcut și anul ăsta.

Mi-am securizat cea mai faină cazare, biletul perfect de avion, mixul de abonament + bilete optim pentru toată perioada festivalului.

Am observat că Tiff-ul adună multe, foarte multe categorii de public pe o axă de la doritori de party-uri și vedetisme până la adevărații cinefili. 

Presupun că este în regulă să fii oricum atâta vreme cât festivalul oferă câte un debușeu pentru toate orgoliile și pasiunile.

Dar da, cu siguranță Clujul e diferit și foarte special în perioada asta a anului.

Iar festivalul este un spațiu pe care l-am respectat și iubit din prima zi pe care am petrecut-o în el. Este un partener ideal de călătorii individuale către departe, către interior, către ceilalți.

Revenind la planurile mele pentru 2021 - după ce totul părea perfect aliniat, life happened și a fost nevoie să anulez tot. Avion, cazare, abonament de filme.

Ar fi fost ceea ce unii ar numi vacanța perfectă pentru utilul și necesarul me time.

Dar de fapt, nu există "perfect aliniat" decât în măsura în care trebuie să se întâmple. Să vrei nu e niciodată suficient.

Și de parcă tristețea anulării planurilor nu era suficientă, toată social media s-a umplut (și e de abia începutul) cu imagini de la fața locului ... și cumva nu pot să nu simt vlăguiala sufletească pe care mi-o aduce această lipsă. 

Pentru că așa îmi percep imposibilitatea de a merge anul ăsta la festival, ca pe o lipsă a ceva de care aveam nevoie și a ceva ce îmi doream foarte mult pentru mine.

Probabil că puterea acestui deziderat mă face să mă simt în afara esențialului, ca și cum viața mea pentru următoarele 10 zile se suspendă. 

Am un dor foarte mare față de toate momentele frumoase din Tiff-ul anilor trecuți în aceeași măsură în care clipele mai puțin frumoase s-au estompat. Datorez asta timpului, un mare artizan al transformării faptelor reale în amintiri plăcut de revizitat.

Nu e FOMO. Nu mi-e frică de ratarea unor momente frumoase. Sunt doar tristă pentru că nu pot fi într-un loc hrănitor spiritual, mental și social. 

Dar poate e mai bine așa. Mă forțează să găsesc utilul și hrănitorul în alte locuri.

Iar dorul, uneori, merită să rămână doar dor. 

Azi dimineață mă gândeam cum, de exemplu, Electric Castle sau Untold nu înseamnă, realmente, nimic pentru mine și prin urmare, orice aș face în perioada lor ar fi incomparabil mai valoros decât ar fi petrecerea timpului pe muzică electronică sau îmbulzindu-mă printre oameni la un concert de care nu-mi pasă. 

Tot așa, mă întreb cum pot să fac timpul pe care îl voi petrece în afara Tiff să merite cel puțin la fel de mult cu varianta lui ideală: iaurt, popcorn cu sare și vreo 40 de vieți trăite în timp record (câte una pentru fiecare film).

Încă nu știu. 

Dar știu sigur că valoarea unui moment este dată de ce vrem noi să punem în el și dacă dorința de ceva este într-atât de incredibil de puternică, în mod cert avem a ne uita un pic la preaplinul pe care îl evităm cu obstinație: cel al orgoliului care necesită agora pentru a avea valoare.