RALUCA MIHĂILĂ

atunci când te bucuri că s-a întâmplat și ești trist că s-a terminat.

Tiff 2021 - al 20-lea an al festivalului, unul în care îmi planificasem un program full house de evadare din arșița bucureșteană și o imersare totală în sălile de cinema ale Clujului. În materie de proiecții, sunt cea mai dedicată și prolifică persoană pe care o cunosc. Sunt în stare de mănânc doar iaurt cu popcorn toată ziua și să fac slalom 10 ore pe zi timp de 10 zile între cinematografe, doar pentru a vedea cât mai multe filme care sună a must see. Așa am făcut în trecut, așa aș fi făcut și anul ăsta. Mi-am securizat cea mai faină cazare, biletul perfect de avion, mixul de abonament + bilete optim pentru toată perioada festivalului. Am observat că Tiff-ul adună multe, foarte multe categorii de public pe o axă de la doritori de party-uri și vedetisme până la adevărații cinefili.  Presupun că este în regulă să fii oricum atâta vreme cât festivalul oferă câte un debușeu pentru toate orgoliile și pasiunile. Dar da, cu siguranță Clujul e diferit și foarte special în perioada asta a ...

Există momente și etape de viață în care ajungi să faci lucruri care nu doar că nu îți plac, dar care îți și fură din energie. Numai că le faci fără să comentezi. Ciocul mic, joc de glezne și faci ca la abuzul din care nu poți să ieși: închizi ochii și speri să se termine repede. Doar nu putem face în viață doar ce ne place, nu? Și apoi vin momentele în care ești în fața fix acelorași scenarii de lucruri care nu îți plac și pe care se cuvine să le faci, dar în raport cu care ești blocat.  Așa că pur și simplu stai și te uiți în ochii lor, parcă încercând să-ți forțezi un NU pe care să li-l trântești în brațe.  Care e diferența între prima situație în care taci și faci, nefericit fiind și a doua în care taci și nu faci, tot nefericit fiind? Faptul ca în a doua situație știi că ai o opțiune. Știi că se poate altfel. Știi că tu poți altceva. Și imediat ulterior acestei conștientizări, te întrebi cum de ești acolo?  Cum de te ții acolo? Normal să fii blocat în fața unei s...

ieri s-a întâmplat să fiu în aceeași cameră cu oameni de vârste destul de diverse, de la 25 la 45 de ani. mă uitam la noi toți și mă întrebam care e diferența care ne separă și în același timp, care ne apropie. că nu e vorba de personalitate, de skill-uri, de talente, de dorințe, de nevoi, de traume ... ci de cu totul altceva.  e vorba de faptul că unii din noi au luat parte la viață mai mult de decât alții. asta-i tot, până la urmă.

 Cred că ori de câte ori avem nevoie de iubire, de fapt avem nevoie de noi.