și ce dacă ești femeie?

nu știu exact spre ce ne îndreptăm cu expunerile online și curentele feministo-exploratorii-defulato-deșănțate, dar cred ca tindem spre exces.

este clar că suntem în plin curent de acceptare a vulnerabilităților noastre, a punctelor slabe, a aspectelor care nu ne convin la noi, a eliberării de măști sociale și a discursului (mai mult sau mai puțin autentic) despre autenticitate.

și e OK să vorbim despre asta într-o societate pervertită de trauma colectivă a suspiciunii și a lipsei de încredere în tot.

doar că mă gândesc la următorul lucru: expunerea online este ca o scenă, deci ca un spațiu care nu poate exista fără audiență. 

noi toți suntem audiența, cei care putem să ne uităm la spectacol, să mutăm canalul sau să trăim în viața imediată.

ce face ca un spectacol sa fie bun? păi un mesaj interesant cu care rămâi, o pornire introspectivă, o stare de bine și extaz creativ, o suscitare a imaginației, o bucurie de a privi talentul cum îți transformă realitatea.

ce spectacol simțiți că vedeți, ca femei, dacă vă uitați la expuneri parțiale de sâni, de picioare, vergeturi, colăcei, buzițe umflate selfi-ate, destăinuiri despre intimitatea menstruației, dureri în timpul sexului, păr pe picioare și alte picanterii superbe care ne fac pe unele din noi, femei, iar pe altele, exponate?

aminteam de public.

ei bine, așa ceva are public și încă mult. 

deci lumea vrea un astfel de spectacol, există cerere, deci validare socială pentru actorii de pe scenă.

pentru că sunt femeie și încerc să-mi înțeleg diferența cultural-structurală față de prietenele mele, treaba asta m-a făcut să caut răspunsuri la întrebările: OK, și unde ne oprim? ce e suficient? care sunt limitele dincolo de care vulnerabilitatea privată devine entertainment pentru publicul larg? cum e posibil ca același mesaj să stârnească nevoia de like într-o femeie și repulsia față de exces a alteia? când rușinea se transformă în lipsa de scrupule? 

în unele din aspectele ei negative, eu văd România ca pe o țară a exceselor și a polarizării în mai toate domeniile, de la economic la social și psihologic.

clasa de mijloc scărțâie cel puțin la fel de mult cum lasă de dorit ponderea bunelor maniere sau a educației școlare responsabile.

una din tradițiile sociale cu care generația mea și cele dinaintea ei s-au născut este rușinea. 

dar o rușine din aia profundă, care te ustură până în creier și peste care nu știi cum să treci decât mințind, ascunzându-te, negându-te, ținând capul plecat să nu ți-l taie, manipulând, strângând din dinți, ca nu cumva să știe careva ce simți, ce crezi, ce ai face, ce ai vrea să spui.

ăsta e excesul negativ din care venim.

cel negativ în care am ajuns este lipsa de rușine. 

am sărit de decență, nu ne-a plăcut prea tare, așa că am supra-compensat. 

lipsa de rușine este, practic, miserupismul de trotuar care se vede în trafic, la alimentară, în conversațiile online, în expunerile publice, în neprofesionalism în afaceri sau servicii publice, în destăinuiri de podcast și sinonimizarea unei stări de melancolie cu "trauma".

"mă simt singură" a devenit "nici nu vă dați seama cât de tare mă traumatizează singurătatea".

iar cu femininul singură am revenit la femei, căci despre ele vreau să vorbesc, pentru că cele care se simt în ziua de azi traumatizate de aproape orice sunt femeile. 

kilogramul în plus, un bărbat nesimțit, o remarcă a șefului, un articol - orice le traumatizează și își promovează această durere prin expunere fără scrupule, crezând, poate, că fac un bine.

(fac o paranteză importantă - nu mă refer aici la contextele de educare sexuală, la podcasturi cu / despre femei și alte manifestări publice absolut lăudabile și necesare în peisajul public).

există ceea ce se numește oversharing și nu e deloc ceva subiectiv, ba chiar are fundament psihologic.

iată-l:

te simți nevăzută și neînțeleasă, deci nu simți că primești apreciere => te supraexpui pentru a simți conexiunea de care ai nevoie => primești aprecierea pe care o voiai de la cei care se uită la tine => simți stânjeneală, regret și adesea rușine dându-ți seama ce ai făcut. 

apoi ciclul se reia.

oversharing-ul este adesea un act subconștient și ne dăm seama de el după ce am apucat să punem pe tavă multe aspecte ale vieții noastre care se cuvenea să rămână private.

sigur că te simți vulnerabilă pentru că ai oferit mai mult decât era cazul, așa că dai vina pe tine. 

se pare că oamenii overshare  din trei motive principale:

1. o încercare greșită de a dobândi simpatie

2. o încercare de a pune pe repede-înainte șansa la conexiune umană

3. povestea lor încă îi controlează

dacă mama/tata obișnuia să se supraexpună, tendința de a replica această manifestare în copil este mare.

se pare că ne bălăcim în victimizare ca o strategie subconștientă de conexiune umană, așa că ajungem la oversharing.

propria poveste ne poate crea dependență neurochimică prin dopamina și cortizolul declanșate la contactul cu identitatea de care fugim.

există, deci, o linie de demarcație între oversharing și autenticitate, deși prima din ele este adesea prezentată sub titulatura celei de-a doua.

și desigur, nu este un fenomen românesc, ci unul global și în creștere.

"dacă mă deschid și spun ce nu spune nimeni, celelalte vor aprecia pentru că vorbesc despre lucruri din viața lor, iar eu voi fi apreciată pentru curaj; împreună vom dezbate public ce ni se întâmplă în spatele ușilor închise, iar dacă ele rămân pudice, voi rămâne eu vocea celor care nu pot vorbi."

cam ăsta e raționamentul.

este el un semn de autenticitate sau un semnal de dorință de popularitate prin subiecte tabu?

care e scopul? 

de ce ne-am spune intimitățurile pe Facebook și Insta dacă nu chiar din opusul motivelor cu care defilăm (zicem să suntem autentice, dar ne simțim singure și nedorite, zicem că ne acceptăm imperfecțiunile, dar cerem aprobare exterioară pentru ele).

dacă cineva ar vedea bărbați făcând aceleași lucruri, ne-am arăta cu toții dezgustați și oripilați.

femeile scapă basma curată pentru că n-au avut drepturi egale până acum puțin timp - un fenomen oribil și demn de no comment. 

bărbații și-au furat-o într-un mare fel, după cum află de abia acum.

dar dincolo de această îndrituire prea mult amânată pentru femei, iată, vin și două mari drepturi, acela de a se răzbuna (doar că răzbunarea e arma îndreptată spre sine) și acela de a fi de neprivit.

pănă acum erau (și de fapt încă sunt) obiectivizate în reclame, videoclipuri, dezbateri, ședințe...

acum se obiectivizează singure. 

sindrom clasic de prizonier care, odată întors în lume, se cere înapoi pentru că nu știe ce să facă cu libertatea.

îmi pare cumva rău să văd realitatea asta când știu cât de frumoase putem fi, dar o iau ca atare și sper să văd mai mult din alternativă pentru ca universul acela este infinit mai autentic, mai mare, mai onorant și mai înălțător.

pănă la urmă, câștigarea dreptului de a fi egale cu bărbații ne oferă și dreptul de a ne plasa în inferioritate.