Alegere sau putință?

Cel mai simplu lucru din lume, cred, este să dai vina pe alții și să îți plângi de milă. Dacă ai, că ai, dacă n-ai, că n-ai, dacă vrei, că vrei, dacă nu poți, că nu poți și tot așa. O smiorcăială continuă care te umple de energie și totodată frustrare și supărări pentru că te lasă cu impresia că e mereu vina celorlalți pentru neajunsurile tale.

Așa încât eu văd un singur motiv pentru care alegerea de a fi liber este, cu adevărat, un act de curaj.

Nu îți mai permite să te victimizezi.

Nu pot să cred că mi se întâmplă asta • Am făcut atâtea pentru el/ea • Putea fi atât de frumos dacă lucrurile ar fi stat altfel • Întotdeauna am dat totul, dar nu am primit înapoi nici jumătate • După câte am făcut, primesc asta? • Nu m-a înțeles niciodată • Nimeni nu mă ajută, doar eu mă pot ajuta pe mine • Nu am ce să fac, oricât aș încerca.

Nu știu dacă sună a replici / gânduri cunoscute, dar dacă totuși nu ;), există câteva trăsături clare ale celor care se complac în victimizare.

- evitarea responsabilității. Poți să-ți asumi răspunderea de plată a facturii la curent, dar să-ți ignori violența față de ceilalți. E tot evitare de responsabilitate. Cum? Prin învinovățirea celorlalți, găsirea de scuze, auto-dezvinovățirea

- dezinteres real pentru soluții. Poți zice că faci, dar să nu fii acolo.

- sentimentul de neputință. Nu crezi că poți schimba cu adevărat ceva, îți iei problemele ca atare în mod fatalist

- inviți / permiți / rumegi gânduri nasoale care îți picură în suflet și minte un autosabotaj continuu

- lipsă de încredere în sine. Circumstanța bate intenția.

- frustrare, furie, resentimente. Lumea ți-e potrivnică, nu crezi în schimbare, te enervează toți și toate, găsești un cusur în orice. Doar că ura vine din ura de sine.

De unde vin toate astea? 

Din manipulări, co-dependență, trădare, lipsa de limite sănătoase, relaționare defectuoasă și căutarea validării în ceilalți, comportament adictiv (neînțelegând aici doar substanțe, ci și cumpărături, social media, filme, cărți, educare, sex etc ... orice exces făcut compulsiv și cu scop de evadare dintr-o situație neplăcută care pare fără soluție e adicție. Șocant, nu?) Eu nu fac asta.... ha ha. 

Se spune că acei copii care vor își doresc foarte tare iubirea sunt cei care ajung să o revendice ca adulți în cele mai neiubitoare feluri. 

Cred că avem multe a le reproșa alor noștri, dacă ar fi să îi luăm la bani mărunți, la fel cum probabil copiii noștri au multe a ne reproșa, dacă ar fi să ne ia pe noi la bani mărunți. În primul caz e mai confortabil să ne ascundem după răspunderea și vina celorlalți, în al doilea să negăm ce ne spun cei mici în ideea că ce știu ei? 

Personal cred că e OK să ne umple de furii constatările că au existat și există oameni în viața noastră care ne fac rău ... și apoi, după ce înțelegem că fiecare face ce poate și ce (alege) să știe, să îi iertăm. And move on către ce ne este și ne face bine nouă. 

Ce facem cu frustrarea asta? Cu furiile? Cu durerea? Le simțim, le înțelegem, ni le tolerăm, decriptăm, acceptăm și lăsăm să plece. E atât de ușor să rămâi în ai mei nu mi-au acordat atenție, sufăr de abandon, n-am avut spațiul meu, sunt depresiv, n-am primit niciodată iubire, am fost batjocorit(ă). Bun. Constați. Și? Ai două variante: rămâi în eticheta asta socială și o porți ca pe o haină de victimă care umblă printre alți purtători de haine similare sau te extragi din neputință. E greu, adesea ești neînsoțit de alții, e un drum anevoios care cere multă răbdare, compasiune și bunătate. Dar nu numai autostrăzile sunt drumuri, ci și cărările nebătătorite din pădure, chiar dacă ele se închid după trecerea ta pe acolo. E normal, aglomerația nu apare unde există incertitudine, ci unde ne-am betonat controlul. 

Părerea lumii? Este ca perdeaua de fum a VIP-urilor care uneori te inspiră, alteori te ghidează. Este cea despre oamenii care crezi că trăiesc în alte sfere, care par inaccesibili, care contează mai mult decât contezi tu. Păreriștii sunt tot oameni, uneori mai mici sufletește decât anonimii sociali și cu siguranță mai puțin avizați în a ști ce îți face bine. 

Însă e greu de ales între aprobarea socială și nevoia personală, căci, din păcate, uneori sunt contradictorii, deci necesită asumare. Și implicit, curaj. Dacă eu cred că îmi este bine să plec din România, pot răni niște apropiați. Renunț la ce îmi face bine pentru a avea aprobarea lor, sau merg pe drumul meu? Iată alegerea. 

Toți trecem prin bau-bau-uri de toate naturile. Dar a rămâne sau a ieși din ele este la distanță de un click. Mental. Vreau sau nu?

Cred că este OK să încerci, să eșuezi, apoi iar să încerci, iar să eșuezi dacă este nevoie ... la fel cum cred că e OK să renunți când trebuie. Nu toate luptele în care întrăm conștient și subconștient trebuie duse, iar ieșirea din inerție are exact rolul de a face selecta între bătălii.

Și ce dacă nu e nimeni cu tine? De ce-ar fi? Găsește trei motive, pune-le pe foaie și apoi întreabă-te dacă sunt suficient de valide pentru a le vedea la cei de care chiar tu ai nevoie să te îndepărtezi.

Deși deloc ușoară, alegerea libertății este una singură.